spui şi mie de ce trebuie să mă întâlnesc cu ea? Vreau să ştiu şi eu la ce să mă aştept. Dacă e vorba de vreo slujbă pentru mine şi aceasta are vreo legătură cu fratele tău, las-o baltă, te rog. Nu vreau să am de-a face cu el. Cred că ţi-am mai spus lucrul acesta.

  — Nu e vorba de nici o slujbă, spuse ea cu plictis în glas. E vorba de motan.

  — Motanul?

  — Te rog să mă scuzi, dar nu mai pot sta la telefon. Mă aşteaptă cineva. Şi aşa am făcut un efort să-ţi dau telefonul acesta. Ţi-am spus doar că nici n-am apucat să mănânc. Te superi dacă închid? O să te mai sun când o să am o clipă de răgaz.

  — Am priceput că eşti ocupată, dar de ce mă pui să fac lucruri pe care nu le înţeleg? Ce-i cu motanul? Dar această Kano…?

  — Neapărat să faci ce ţi se spune. Ai înţeles? Este o chestiune foarte serioasă. Stai acasă cuminte şi aşteaptă telefonul ei. Te las acum.

  A închis telefonul.

  La ora două şi jumătate, când a sunat telefonul, moţăiam pe canapea, în prima clipă am crezut că sună deşteptătorul şi am întins mâna cu gândul să-l opresc, dar ceasul nu era acolo. Nu dormeam în pat, ci pe canapea. Şi apoi nu era dimineaţă, ci după-amiază. M-am ridicat şi m-am dus la telefon.

  — Alo!

  — Alo! Zise femeia. Era aceeaşi voce ca şi mai devreme. Sunteţi domnul Toru Okada?

  — Da, sunt Toru Okada.

  — Kano la telefon.

  — Sunteţi persoana care a sunat puţin mai devreme, nu?

  — Da. Vă rog să mă scuzaţi pentru adineauri. Apropo, domnule Okada, aveţi vreun program astăzi?

  — Nimic special.

  — Îmi cer scuze că vă iau pe nepregătite, dar există posibilitatea să ne întâlnim?

  — Astăzi? Acum?

  — Da.

  M-am uitat la ceas. Mă uitasem şi cu treizeci de secunde înainte, aşa că n-ar fi fost cazul, dar voiam parcă să mă asigur. Era tot două şi jumătate.

  — Durează mult?

  — Nu foarte mult, dar oricum mai mult decât as fi crezut, îmi pare rău, dar în clipa aceasta nu vă pot spune cu exactitate.

  Oricum nu aveam de ales, indiferent de cât timp ar fi durat. Mi-am amintit de ceea ce-mi zisese Kumiko la telefon, îmi atrăsese atenţia că trebuia să fac ceea ce-mi spunea femeia şi că era vorba de o treabă foarte serioasă. Deci, trebuia să mă conformez şi cu asta, basta.

  — În ordine. Unde ne întâlnim?

  — Ştiţi unde este Hotelul Pacific din faţa gării Shinagawa?

  — Da.'

  — La parter e o cafenea. Vă aştept acolo la ora patru. Se poate?

  — Da, în ordine.

  — Am treizeci şi unu de ani şi port o pălărie roşie din scai. Măi, să fie! Mi-am zis. Felul în care vorbea această femeie mi se părea foarte ciudat, dar nu-mi dădeam seama ce anume era ciudat. Oricum, nu faptul că avea treizeci şi unu de ani şi că purta pălărie roşie din scai.

  — Am înţeles. Sper să vă găsesc.

  — Cum aş putea să vă identific, domnule Okada?

  Am încercat să mă gândesc la ceva anume, o trăsătură distinctivă care să-i sară în ochi. Aveam oare aşa ceva?

  — Am treizeci de ani, un metru şaptezeci şi doi înălţime, şaizeci şi trei de kilograme, părul scurt. Nu port ochelari.

  Mi-am dat seama că din tot ce-i spusesem, nimic nu mă particulariza. Puteau foarte bine să fie la cafeneaua de la Hotelul Pacific cincizeci de bărbaţi care să arate la fel. Am fost Şi eu o dată acolo. Cafeneaua e foarte mare. I-ar trebui femeii un semn distinctiv, dar nu-mi venea nimic în minte. Normal că aveam eu trăsăturile mele distinctive, dar nu erau la vedere – rămăsesem fără slujbă şi ştiam foarte bine numele tuturor personajelor din romanul Fraţii Karamazov.

  — Cum veniţi îmbrăcat? Întrebă femeia.

  — Păi, ştiu eu… M-aţi luat repede şi nu m-am gândit la amănuntul acesta.

  — Atunci vă rog să vă puneţi o cravată cu picăţele, spuse ea autoritar. Aveţi vreo cravată cu picăţele?

  — Cred că da.

  Aveam o cravată bleumarin cu picăţele bej. Am primit-o cadou de ziua mea de la Kumiko, cu doi sau trei ani în urmă.

  — Atunci vă rog să fiţi amabil să o puneţi. Ne vedem la ora patru.

  Mi-a închis telefonul.

  Am deschis dulapul şi mi-am căutat cravata cu picăţele, dar n-am găsit-o la locul ei. M-am uitat în toate sertarele şi în cutiile din debara, dar nici urmă de cravată cu picăţele. Dacă era în casă, nu aveam cum să nu o găsesc. Kumiko era foarte ordonată şi punea întotdeauna lucrurile la locul lor. Cravata mea n-avea cum să fie în altă parte.

  Cu mâna pe uşa dulapului, încercam să-mi amintesc când am purtat-o ultima oară, dar n-am reuşit. Era o cravată şic, de bun-gust, dar prea pretenţioasă pentru birou. Dacă mi-aş fi pus-o la birou, sigur ar fi venit careva la mine în pauza de prânz ca să-mi spună că e drăguţă, că are o culoare plăcută sau că-mi stă bine. Asemenea cuvinte ar fi constituit însă un avertisment, pentru că la mine la serviciu nu era cazul să te simţi flatat dacă ţi se lăuda cravata, aşa că sigur nu am purtat-o acolo. Mi-o luam când mergeam la un concert, la vreo masă oficială, deci la ocazii deosebite sau pur şi simplu când voia Kumiko să mă îmbrac frumos. Asemenea ocazii nu se iveau des, aşa că nu prea foloseam respectiva cravată. Se potrivea foarte bine cu costumul meu bleumarin şi-i plăcea lui Kumiko foarte mult, dar nu-mi puteam aminti când am purtat-o ultima dată.

  Mi-am mai aruncat un ochi prin dulap, după care am renunţat.