Cravata mea cu picăţele dispăruse pur şi simplu şi nu ştiam unde să o mai caut. M-am hotărât să îmbrac costumul bleumarin, o cămaşă albastră şi o cravată cu dungi. M-oi descurca eu cumva. S-ar putea ca individa să nu mă recunoască, dar n-aveam decât să mă uit eu după o femeie de treizeci şi unu de ani, cu pălărie roşie din scai.

  În cele două luni de când am renunţat la serviciu, nu purtasem nici măcar o dată costumul acesta şi de aceea mă simţeam acum foarte ciudat în el. Aveam senzaţia că mă strânge ceva straniu. Mi se părea greu şi rigid şi parcă nici nu cădea bine pe mine. M-am ridicat şi m-am învârtit prin cameră, m-am oprit în faţa oglinzii, am mai tras de mâneci şi de poale ca să >e aşeze mai bine, mi-am întins braţele, am respirat adânc, m-am aplecat în faţă ca să văd dacă nu mi s-a schimbat fizionomia în cele două luni. M-am aşezat iar pe canapea, dar nu mă simţeam în largul meu.

  Până astă primăvară am purtat costum în fiecare zi şi nu m-am simţit câtuşi de puţin ciudat. Adevărul e că cei de la biroul de avocatură aveau reguli foarte severe. Până şi funcţionarii simpli – cum eram eu, de exemplu – purtau obligatoriu costume. De aceea, atunci mi se părea normal să mă îmbrac astfel.

  Acum, că şedeam pe canapeaua din sufragerie, îmbrăcat în costum, mă simţeam ca un impostor care şi-a contrafăcut curriculum. Vitae sau care voia să treacă drept femeie. Din pricina acestor gânduri, aveam senzaţia că nu-mi ajunge aerul.

  Am ieşit în hol, mi-am luat pantofii maro de pe raft şi i-am încălţat cu ajutorul limbii de pantofi. Erau uşor prăfuiţi.

  N-a fost nevoie să o găsesc eu pe femeie pentru că m-a găsit ea pe mine. Când am intrat în cafenea, mi-am rotit privirile în căutarea unei pălării roşii, dar nu era acolo nici o femeie cu pălărie roşie. M-am uitat la ceas şi am văzut că mai erau doar zece minute până la patru. M-am aşezat la o masă, am băut apa cu care am fost servit şi am comandat o cafea. Imediat după aceea m-am auzit strigat.

  — Sunteţi domnul Toru Okada, nu?

  M-am întors, surprins. Se scurseseră doar vreo trei minute de când am trecut în revistă persoanele din cafenea.

  Femeia purta un taior alb peste o bluză galbenă din mătase, iar pe cap avea o pălărie roşie din scai. M-am ridicat din reflex Şi m-am întors spre ea. Pot spune că era o femeie frumoasă, chiar mult mai frumoasă decât mi-am imaginat eu după vocea de la telefon. Era subţirică, îmbrăcată cu gust şi fardată discret. Atât taiorul, cât şi bluza aveau o croială elegantă, iar la guler strălucea o broşa din aur de forma unei pene. Ai fi crezut că este secretară la o mare companie. Doar pălăria roşie strica totul şi nu puteam pricepe de ce a trebuit să şi-o pună. Probabil că o purta doar în asemenea momente, când trebuia să fie recunoscută şi atunci ideea nu era tocmai rea. Dacă rolul ei era să o facă să iasă în evidenţă în mulţime, şi-l făcea cu prisosinţă.

  S-a aşezat pe locul din faţa mea şi m-am aşezat şi eu.

  — M-aţi recunoscut uşor, am zis eu, deşi mi se pare ciudat. Nu mi-am găsit cravata cu picăţele, aşa că n-am avut încotro şi mi-am pus-o pe asta în dungi. Mă gândeam că o să vă găsesc eu pe dumneavoastră. Cum de v-aţi dat seama atât de repede că sunt eu?

  — Cum să nu-mi dau seama?

  Şi-a pus geanta albă din lac pe masă şi peste ea, pălăria. Geanta nu se mai vedea deloc şi parcă mă aşteptam să n-o mai văd nici în momentul în care îşi lua pălăria de pe ea.

  — Pentru că am venit cu altă cravată.

  — Cravată?

  Mi-a privit cravata cam ciudat, de parcă ar fi gândit: „Ce naiba bate câmpii şi ăsta?” Apoi a dat din cap, zicând:

  — Nu mă deranjează. Vă rog să nu vă faceţi probleme.

  Ochii ei mi se păreau foarte ciudaţi şi fără pic de profunzime. Deşi erau frumoşi, lăsau impresia că nu văd nimic, ca nişte ochi de sticlă transparenţi, dar normal că nu erau din sticlă. Se mişcau firesc şi clipeau.

  Cum de-a reuşit să mă găsească imediat în cafeneaua aceea aglomerată? Doar nu ne mai întâlnisem niciodată. Chiar nu înţelegeam. Cafeneaua era mare şi plină de bărbaţi de vârsta mea. Aş fi vrut să-mi explice şi mie cum de a venit direct la mine, dar nu mi s-a părut frumos să-i pun o asemenea întrebare.

  Femeia l-a oprit pe chelnerul care trecea în grabă pe lângă noi şi a comandat un Perrier. I-a spus că nu au Perrier, dar îi poate aduce apă tonică, dacă doreşte. S-a gândit puţin şi a acceptat. Până a venit apa tonică, n-a mai rostit nici un cuvânt şi nici eu n-am spus nimic.

  La un moment dat, femeia şi-a ridicat pălăria şi a deschis geanta. A scos o cutiuţă neagră, lucioasă, din piele, puţin mai mică decât o casetă audio, în ea îşi ţinea cărţile de vizită. Cutiuţa avea o cataramă, la fel ca şi geanta. Era prima oară când vedeam aşa ceva. Mi-a întins o carte de vizită de parcă îmi dădea un lucru preţios. Am vrut să i-o dau şi eu pe a mea, dar când am băgat mâna în buzunar, am realizat că nu le aveam la mine.

  Cartea ei de vizită era dintr-un plastic foarte subţire şi avea un miros aparte. Când am apropiat-o de nas, am observat că mirosea a tămâie. Pe un singur rând era scris, cu litere mici şi negre, doar numele ei:

  Malta Kano.

  Malta?

  Am întors-o şi pe partea cealaltă, dar nu scria nimic.

  Pe când mă gândeam la semnificaţia cărţii