ei de vizită, a venit chelnerul. I-a aşezat în faţă un pahar cu gheaţă şi apoi i-a turnat apă tonică doar până la jumătate. Pe buza paharului era înfiptă o felie triunghiulară de lămâie. Imediat după aceea chelneriţa a adus o cafetieră argintie pe o tavă. A pus-o în faţa mea şi mi-a turnat cafea în ceaşcă. A lăsat apoi nota de plată pe masă cu un gest abia perceptibil, de parcă ar fi întins cuiva, pe furiş, un bileţel aducător de ghinion – dintre cele ce se întâlnesc la temple.

  — Nu scrie nimic pe ea, îmi spuse Malta Kano.

  Eu rămăsesem cu privirile aţintite pe dosul cărţii ei de vizită.

  — Este doar numele. Nu e nevoie să-mi scriu numărul de telefon şi adresa pentru că nu mă sună şi nu mă caută nimeni. Eu sunt cea care dă telefoane.

  — Aha.

  Aha-ul meu a mai zăbovit în aer o vreme, asemenea insulei plutitoare din Călătoriile lui Gulliver.

  Femeia a apucat paharul cu ambele mâini şi a sorbit o înghiţitură cu paiul. S-a încruntat puţin şi a dat paharul la o parte de parcă nu ar mai fi prezentat nici un interes pentru ea.

  — Malta nu este numele meu real. Kano este cel adevărat, dar Malta este numele de serviciu. De fapt este luat după numele insulei. Domnule Okada, aţi fost vreodată în Malta?

  I-am spus că n-am fost şi nici nu mi-am propus să merg prea curând. De fapt, nici nu mi-a trecut vreodată prin minte să mă duc în Malta. Tot ce ştiam eu despre Malta era nesuferitul cântec Plaja din Malta, interpretat de Herb Alpert.

  — Am stat trei ani în Malta. Apa de-acolo e îngrozitoare, nu se poate bea. Am avut tot timpul impresia că beau apă de mare diluată. Şi pâinea e sărată, dar nu pentru că o sărează 6*> ci pentru că o fac cu apă sărată. Mă rog, pâinea nu e rea deloc. Chiar îmi place pâinea din Malta.

  Am dat din cap şi am sorbit din cafea.

  — Spuneam că apa din Malta nu e gustoasă, dar există un izvor pe insulă cu apă extrem de sănătoasă. Face bine la orice. E cu totul specială, chiar misterioasă aş spune, dar nu se găseşte în altă parte. Ca să ajungi la izvorul acela, trebuie să urci pe munte câteva ore bune. Apa îşi face efectul doar la izvor, dar dacă e luată de-acolo… Gata, nu mai e bună la nimic. Cel care vrea s-o bea trebuie să meargă până acolo. Izvorul este menţionat şi în cărţile despre cruciade. Au băut şi cruciaţii din ea şi au numit-o „apa spiritelor”. A băut şi Allen Ginsberg o dată. Şi Keith Richards. Eu am stat acolo trei ani. Am locuit în satul de la poalele muntelui. Am cultivat legume şi am învăţat să ţes. Mergeam la izvor în fiecare zi şi beam apă… Din 1976 până în 1979. La un moment dat, timp de o săptămână am băut numai apă, fără să mănânc nimic. N-am băgat absolut nimic în gură în afară de apă în săptămâna aceea. Este un fel de regulă care se cere respectată. Cred că as putea-o numi chiar austeritate, dar a însemnat purificarea trupului, iar pentru mine a fost o experienţă extraordinară. De aceea, la întoarcerea în Japonia mi-am luat numele de Malta, pentru relaţiile oficiale de serviciu.

  — Aţi putea să-mi spuneţi, vă rog, ce profesie aveţi?

  — Ca să fiu sinceră, nu cred că e vorba de profesie în cazul meu, pentru că nu iau bani pentru ceea ce fac, spuse Malta Kano, clătinând din cap. Rolul meu este să vorbesc cu oamenii despre părţile corpului, îi ascult şi le dau sfaturi. Mă preocupă îndeosebi cercetarea apei care are efecte miraculoase asupra organismului. Nu mă interesează banii, am tot ce-mi trebuie. Tata este director de spital şi ne-a lăsat, mie şi surorii mele, proprietăţi şi firme, de care se ocupă un specialist. Venitul nostru anual este mai mult decât rezonabil. Eu am scris şi nişte cărţi pentru care am luat bani. Cum cercetarea mea legată de părţile corpului nu-mi aduce nici un profit, nu văd de ce să-mi scriu numele şi adresa pe cartea de vizită. Eu sunt cea care dă telefoane.

  Am aprobat-o din politeţe, pentru că nu înţelegeam nimic din ceea ce-mi spunea. Normal că înţelegeam fiecare cuvânt în parte, dar nu pricepeam sensul şi rostul activităţii sale.

  Părţile corpului?

  Allen Ginsberg?

  Am început să mă simt foarte stânjenit în prezenţa ei. Nu mă număram printre cei care se pot lăuda cu o intuiţie ieşită din comun, dar acum simţeam că pericolul creştea pe măsură ce stăteam de vorbă cu femeia aceea.

  — Vă rog să mă scuzaţi, dar sunteţi amabilă să-mi explicaţi totul, amănunţit, de la început? Înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră, mi-a telefonat soţia mea şi mi-a spus să vorbesc cu dumneavoastră despre motanul nostru care a dispărut. Ca să fiu sincer, nu prea înţeleg ce încercaţi să-mi explicaţi. Are vreo legătură cu motanul?

  — Da, normal, dar mai întâi aş vrea să ştiu ceva, domnule Okada.

  Malta Kano şi-a deschis geanta şi a scos din ea un plic alb. În plic era o fotografie pe care mi-a întins-o.

  — E sora mea.

  Era o fotografie color, la minut, în care se vedeau două femei. Una era Malta Kano. Purta o pălărie împletită, galbenă, care nu se potrivea deloc cu îmbrăcămintea. Sora ei – presupun că era sora mai mică despre care pomenise adineauri – purta un costum de o culoare pastelată la care îşi asortase o pălărie -dintre cele care fuseseră la modă la începutul anilor '60. Dacă îmi aduc bine aminte, asemenea culori se numeau pe vremea aceea „nuanţe de şerbet”. De un lucru nu mă îndoiam câtuşi de puţin: cele două surori erau mari amatoare de pălării. Pieptănătura surorii mai mici semăna extraordinar cu cea a