— I-a plăcut meciul? am întrebat.

  — Da, cred că da. Nu ştiu exact!

  — Ţi-a povestit cum jucam dame toată ziulica, şi aşa mai departe?

  — Nu mai ştiu. Ce Dumnezeu, abia am făcut cunoştinţă, îmi zise Stradlater.

  Isprăvise cu pieptănatul podoabei capilare şi începuse să-şi strângă împuţitele obiecte de toaletă.

  — Ascultă. Să-i transmiţi complimente din partea mea. Îi transmiţi?

  — Da, zise Stradlater, dar ştiam că n-o să-i transmită nimic.

  Tipii de felul lui Stradlater nu transmit niciodată complimente nimănui.

  El s-a dus sus în cameră, dar eu am mai rămas un timp în spălător, gândindu-mă la Jane. Apoi m-am dus şi eu în cameră.

  Când am intrat, Stradlater îşi potrivea cravata în faţa oglinzii. Îşi petrecea aproape jumătate din viaţă în faţa oglinzii. M-am aşezat în fotoliu şi m-am uitat la el.

  — Ascultă, să nu-i spui că m-au dat afară.

  — Bine.

  Stradlater avea totuşi o calitate. Nu trebuia să-i explici fiecare fleac câte o jumătate de oră, cum trebuia să-i explici lui Ackley. Poate pentru că nu prea-l interesa nimic. D-asta. Pe când cu Ackley era altă poveste. Măgarul de Ackley băga nasul peste tot.

  Stradlater îşi puse scurta mea.

  — Pentru Dumnezeu, vezi să nu mi-o lărgeşti, i-am zis. N-am apucat s-o pun decât de vreo două ori.

  — Fii liniştit. Da' unde naiba-s ţigările mele?

  — Pe birou.

  Nu ştia niciodată unde-şi punea lucrurile.

  — Sub fular.

  Luă ţigările şi le vârî în buzunarul scurtei – scurta mea.

  Şi deodată, aşa, ca să fac ceva, am întors şapca de vânătoare cu cozorocul în faţă. Începusem să mă enervez. Sunt un tip foarte nervos.

  — Ia spune-mi, unde te duci cu ea? l-am întrebat. Te-ai hotărât?

  — Nu ştiu. Dac-om avea timp, o duc la New York. Dar nu ştiu de ce naiba nu s-a învoit decât până la nouă şi jumătate.

  Nu mi-a plăcut cum a zis asta, aşa că i-am spus şi eu:

  — Nu s-a învoit decât până la nouă şi jumătate fiindcă nu ştia ce cuceritor şi ce frumos eşti. Dac-ar fi ştiut, s-ar fi învoit până la nouă şi jumătate dimineaţa!

  — Să ştii că ai dreptate, mi-a răspuns el.

  Nu reuşeai să-l scoţi din sărite cu una, cu două. Era prea încrezut.

  — Lasă gluma şi fă-mi compunerea, mi-a zis.

  Îşi pusese haina şi era gata de plecare.

  — Nu te omorî, numai vezi să fie descriptivă, cât se poate de descriptivă. Ne-am înţeles?

  Nu i-am răspuns. N-aveam chef. I-am spus doar atât:

  — Întreab-o dacă-şi mai lasă regii în ultimul rând.

  — Bine, am s-o întreb, mi-a răspuns, dar eram convins că n-are s-o întrebe. Ai grijă ce faci – şi ieşi trântind uşa.

  Am rămas locului vreo jumătate de oră. Vreau să spun c-am rămas în fotoliu, fără să fac nimic. Mă tot gândeam la Jane, la întâlnirea ei cu Stradlater şi la tot restul. Şi asta m-a enervat atât de tare, încât am simţit că-mi ies din minţi. Că doar v-am spus ce măgar libidinos era Stradlater.

  Şi, deodată, Ackley apăru din nou, scoţând capul printre perdelele de la duş, ca de obicei, nepoftit de nimeni. Pentru prima dată în viaţa mea stupidă mă bucuram că-l văd. Mă împiedica să mă mai gândesc la celelalte lucruri.

  A rămas cu mine până la ora cinci şi mi-a vorbit despre toţi băieţii de la Pencey, spunând că nu poate să-i sufere, şi şi-a stors un coş enorm pe care-l avea în bărbie. Nici măcar nu s-a folosit de batistă. Şi, la drept vorbind, cred că nenorocitul nici măcar n-avea batistă. În orice caz, eu nu l-am văzut niciodată folosind aşa ceva.

  Capitolul 5

  SÂMBĂTĂ SEARA LA PENCEY SE SERVEA ÎNTOTDEAUNA aceeaşi mâncare. Şi mesele astea treceau drept un adevărat festin, pentru că ne dădeau biftec. Aş putea face prinsoare pe o mie de dolari că ne hrăneau cu biftec numai pentru că duminica veneau o grămadă de părinţi la şcoală şi bătrânul Thurmer îşi închipuia probabil că fiecare mamă îşi va întreba odorul ce mâncase în seara din ajun şi odorul va răspunde „biftec”. Ce escrocherie. Păcat că n-aţi văzut biftecurile. Erau mici, tari şi atât de uscate, încât abia reuşeai să le tai. La biftec ne dădea piure de cartofi prost striviţi şi, ca desert, ceva care se chema „Betty cea roşcovană”, o prăjitură pe care n-o mânca nimeni, în afară, poate, de puştii din cursul inferior care erau proşti şi de tipii ca Ackley, care mâncau orice le dădeai.

  Dar când am ieşit din sufragerie, ne-am dus în curte, unde era grozav. Se aşternuse un strat de zăpadă de vreo trei ţoli şi continua să ningă în disperare. Era nemaipomenit de frumos. Am început să ne jucăm şi să ne batem cu zăpadă. Eram ca nişte puşti, dar ne distram grozav.

  N-aveam întâlnire cu nici o fată, aşa că am hotărât cu un prieten de-al meu, unul Mal Brossard, care făcea parte din echipa de lupte, să mergem cu autobuzul până la Agerstown să mâncăm chifteluţe calde şi eventual să ne ducem să vedem o porcărie de film. N-aveam niciunul, nici altul chef să stăm toată seara să clocim acasă. L-am întrebat pe Mal dacă are ceva împotrivă să vină şi Ackley cu noi. L-am întrebat pentru că Ackley n-avea niciodată program sâmbăta seara. Stătea în cameră şi-şi storcea coşurile. Mal mi-a răspuns că n-are nimic împotrivă, dar că nici nu-i vine să sară în sus de bucurie. Nu-i prea plăcea Ackley. Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm şi aşa mai departe şi, în timp ce-mi puneam galoşii şi alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley şi l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi