la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duş, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dând draperia aia blestemată la o parte şi stând aşa pe pragul duşului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să ştie cine, ce şi cum! Aş putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva şi ai vrea să-l salvezi de la înec luându-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vâsleşte. I-am spus că merge şi Mal Brossard.

  — Măgaru' ăla! a spus Ackley. Bine… Aşteaptă-mă o clipă.

  Ai fi zis că-ţi face o mare favoare.

  I-au trebuit vreo cinci ceasuri ca să fie gata. În timp ce se îmbrăca, m-am dus la fereastră, am deschis-o şi cu mâna goală am făcut un bulgăre de zăpadă. Zăpada era bună de bulgări. Dar n-am azvârlit bulgărele, cu toate că eram gata-gata să-l azvârl într-o maşină parcată pe partea cealaltă a străzii. Dar m-am răzgândit. Maşina era prea frumoasă şi albă. Pe urmă, am vrut să ţintesc într-o gură de apă, dar şi asta părea prea frumoasă şi albă. Până la urmă, nu l-am mai aruncat deloc. Am închis fereastra şi am început să mă plimb prin odaie, îndesând bulgărele tot mai tare. Şi ceva mai târziu, când m-am urcat în autobuz cu Brossard şi cu Ackley, tot îl mai ţineam în mână. Şoferul a deschis uşile şi m-a silit să-l arunc afară. I-am spus eu că n-am de gând să lovesc pe nimeni, dar n-a vrut să mă creadă. Oamenii nu te cred niciodată.

  Brossard şi Ackley văzuseră amândoi filmul care se dădea în oraş, aşa c-am mâncat doar câteva chiftele şi, după ce am jucat un timp biliard la automat, am luat autobuzul şi ne-am întors la Pencey. De fapt, nu prea îmi părea rău că nu m-am dus la cinema. Era, pare-se, o comedie cu Cary Grant, un rahat. Şi, pe urmă, mai fusesem la cinema cu Brossard şi cu Ackley. Râdeau întotdeauna ca hienele de nişte lucruri care nu erau deloc de râs. Şi, în afară de asta, nici măcar nu-mi făcea plăcere să stau lângă ei la cinema.

  Nu era decât vreo nouă fără un sfert când ne-am întors. Brossard, fiind mare amator de bridge, s-a dus să-şi caute nişte parteneri. Ackley a tras bineînţeles la mine-n cameră, că tot nu mai fusese de mulT. Numai că, în loc să se aşeze pe braţul fotoliului lui Stradlater, s-a întins pe patul meu cu capul pe pernă. Apoi, în timp ce-şi storcea coşurile, a început să vorbească cu glasul lui monoton. I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reuşit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoşteam povestea. Mi-o spusese cel puţin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel. O dată spunea că se culcase cu ea în „Buick”-ul lui văr-su, altă dată, că faptul se-ntâmplase într-un gang. Dar bineînţeles că totul era aiureală! Puteam să pun mâna în foc că Ackley era fată mare. Se vedea cât de colo. Cred că nici măcar n-a pipăit vreodată o femeie. În cele din urmă, am fost nevoit să-i spun clar că am de scris o compunere pentru Stradlater şi să-l rog s-o şteargă naibii, ca să-mi pot aduna gândurile. Ca de obicei, a mai tărăgănat puţin lucrurile, dar până la urmă tot a plecat. După ce a plecat, mi-am pus pijamaua, halatul şi şapca de vânătoare şi am început să scriu compunerea.

  Din păcate, nu-mi venea în minte nici o cameră, nici o casă, nici un obiect pe care să-l descriu, cum îmi ceruse Stradlater, şi, pe urmă, mie nici nu-mi place să descriu case sau odăi. Aşa că ştiţi ce-am făcut? M-am apucat să scriu despre mănuşa de baseball a fratelui meu Allie. Era un subiect foarte potrivit pentru o descriere. Zău că era. Frate-meu Allie avea o mănuşă de baseball pentru mâna stângă14. Era stângaci. Partea interesantă era că Allie scrisese versuri pe toată mănuşa, pe degete, pe manşetă, peste tot. Versuri scrise cu cerneală verde. Le scrisese ca să aibă ce citi când era în careu şi stătea degeaba, că nu era nimeni care să zvârle mingea. Dar frate-meu Allie a murit. A avut leucemie şi-a murit la 18 iulie 1946, pe când ne aflam în Maine15. V-ar fi plăcut dacă l-aţi fi cunoscut. Era cu vreo doi ani mai mic decât mine, dar de cincizeci de ori mai deştept, nemaipomenit de deştept. Profesorii lui îi scriau mereu mamei ce plăcere e să ai un elev ca Allie. N-o spuneau numai aşa, de barbă. Era adevărat. Dar Allie nu era numai cel mai deştept membru al familiei noastre, era şi cel mai drăguţ, în multe privinţe. Nu se certa niciodată cu nimeni. Se spune că oamenii cu părul roşu se înfurie din te miri ce, dar Allie nu se înfuria niciodată, şi totuşi avea părul roşu, roşu de tot. Dar să vă spun cât de roşu era. Eu joc golf de la zece ani şi mi-aduc aminte că odată, într-o vară, când aveam doisprezece ani, tot loveam mingea cu crosa, mergeam după ea şi aşa mai departe, când, deodată, am avut senzaţia că dacă mă întorc îl văd pe Allie, şi chiar aşa a şi fost. Stătea la vreo sută cincizeci de metri în spatele meu, călare pe bicicletă, dincolo de gard – era un gard mare care înconjura tot terenul – şi se uita la mine cum joc. Ăsta-i genul de păr roşu pe care-l avea. Doamne, tare mai era drăguţ. Uneori, la masă, îşi amintea de câte ceva şi râdea atât de tare, încât aproape că pica de pe scaun. Aveam doar vreo treisprezece ani, şi voiau să mă ducă la psihanalist fiindcă spărsesem toate geamurile de la garaj. Îi înţeleg. Zău