că da. În noaptea în care a murit Allie, am dormit în garaj şi am spart toate nenorocitele alea de geamuri cu pumnul, numai aşa, de furie. Am încercat să sparg şi geamurile station wagon-ului16 pe care-l aveam în vara aceea, dar mă tăiasem rău la mână, aşa c-a trebuit să renunţ. M-am purtat ca un idiot. Recunosc, dar aproape că nu mi-am dat seama ce fac, şi pe urmă dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe Allie. Mâna tot mă mai doare câteodată, când plouă sau mai ştiu eu ce, şi nu mai pot strânge pumnul – în orice caz nu prea tare —, dar în afară de asta nu prea-mi pasă. Că tot n-am de gând să mă fac nici chirurg, nici violonist, nici altceva.

  În orice caz, despre asta am scris în compunerea lui Stradlater. Despre mănuşa de baseball a lui Allie. O aveam întâmplător în valiză, aşa c-am scos-o şi am copiat versurile. A trebuit doar să schimb numele lui Allie, ca să nu se ştie că era vorba de fratele meu şi nu de al lui Stradlater. Nu prea aveam chef s-o fac, dar nu mi-a venit nimic mai interesant în minte, şi, în definitiv, îmi făcea plăcere să scriu despre asta. Mi-a trebuit vreo oră ca să scriu compunerea, fiindcă am bătut-o la maşina lui Stradlater, care era o rablă şi se tot bloca. Pe a mea o împrumutasem unui băiat dintr-altă cameră.

  Când am isprăvit, cred că era vreo zece şi jumătate. Totuşi, nu eram obosit, aşa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din când în când se auzea undeva departe câte o maşină care se chinuia să pornească. Şi se mai auzea şi sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duş. Suferea de sinuzită şi nu prea respira bine când dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coşuri, dinţi stricaţi, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îţi făcea milă bietul nepricopsit.

  Capitolul 6

  DE ANUMITE LUCRURI SE ÎNTÂMPLĂ CÂTEODATĂ SĂ-ŢI aminteşti mai greu. Nu mai ştiu când s-a întors Stradlater de la întâlnirea cu Jane. Vreau să spun că nu-mi amintesc exact ce făceam când i-am auzit paşii lui afurisiţi pe coridor. Probabil că tot mă mai uitam pe fereastră, dar zău că nu-mi aduc aminte precis. Eram îngrozitor de îngrijorat. Când sunt într-adevăr îngrijorat de ceva, să ştiţi că nu umblu de colo până colo. Când sunt îngrijorat, îmi vine chiar să mă duc la toaletă. Dar nu mă duc. Prea sunt îngrijorat ca să mă duc. Nu vreau să mă întrerup. Dacă l-aţi fi cunoscut pe Stradlater, aţi fi fost şi dumneavoastră îngrijoraţi. Am ieşit de câteva ori în oraş cu el şi cu fete şi ştiu foarte bine de ce e-n stare. N-are nici un scrupul. Niciunul.

  În orice caz, coridorul era tot acoperit cu linoleum, aşa că paşii lui bestemaţi se auzeau când se apropia de cameră. Nici măcar nu-mi mai amintesc unde stăteam când a intrat – la fereastră, în fotoliul meu sau într-al lui. Zău că nu-mi amintesc.

  A intrat văitându-se de frigul de afară. Apoi a întrebat:

  — Unde naiba-i toată lumea? Parcă am fi la morgă!

  Nici nu m-am sinchisit să-i răspund. Dacă era atât de cretin încât să nu-şi dea seama că-i sâmbătă seară şi că băieţii se aflau fie în oraş, fie în pat, fie acasă la părinţi pentru week-end, n-aveam de ce mă obosi să-i explic! Începu să se dezbrace. Despre Jane, nici un cuvânt. Mici măcar unul! De altfel, nici eu nu i-am spus nimic. Stăteam şi mă uitam la el. Mi-a mulţumit doar că-i împrumutasem scurta. A pus-o pe un umeraş şi a agăţat-o în dulap.

  Apoi, pe când îşi scotea cravata, m-a întrebat dacă scrisesem nenorocita aia de compunere. I-am răspuns că era gata şi că i-o lăsasem pe pat. S-a dus şi a început s-o citească în timp ce-şi descheia cămaşa. Stătea şi citea, în timp ce-şi mângâia pieptul gol şi stomacul, cu expresia lui cretină. Mereu se mângâia pe piept sau pe stomac. Tare se mai iubea.

  Deodată izbucni:

  — Dumnezeule, Holden. Ai scris despre o nenorocită mănuşă de baseball!

  — Ei şi? i-am răspuns glacial.

  — Cum adică ei şi? Ţi-am spus să scrii despre o cameră, despre o casă sau despre aşa ceva…

  — Mi-ai spus să Fie o descriere. Ce importanţă are dacă-i despre o mănuşă de baseball?

  — Dă-o dracului de mănuşă!

  Era îngrozitor de furios, zău că era.

  — Toate le faci pe dos.

  Apoi, uitându-se la mine, mi-a zis:

  — Nu-i de mirare că ţi-au dat un picior în fund. Nu faci nimic cum trebuie. Nimic. Niciodată.

  — Bine, atunci dă-mi-o înapoi!

  M-am apropiat de el, i-am smuls hârtia din mână şi am rupt-o în bucăţele.

  — De ce dracu ai făcut asta? mi-a spus.

  Nici nu i-am răspuns. Am aruncat doar bucăţelele de hârtie la coş. Apoi m-am întins pe pat şi multă vreme n-am mai spus niciunul, nici altul nimic. Stradlater s-a dezbrăcat şi a rămas în chiloţi, şi eu, aşa cum eram, întins pe pat, mi-am aprins o ţigară. Nu aveam voie să fumăm în dormitor, dar noaptea, când toţi ceilalţi dormeau sau erau în oraş şi nu simţea nimeni mirosul, mai puteai să aprinzi câte o ţigară. Şi în afară de asta, fumam ca să-l enervez pe Stradlater. Îşi ieşea din minţi ori de câte ori se întâmpla să calci regulamentul. El nu fuma niciodată în dormitor. Numai eu.

  Şi despre Jane continuă să nu scoată nici o vorbă. În cele din urmă, i-am zis:

  — Te-ai întors îngrozitor de târziu, dacă spui că s-a învoit doar pân' la nouă şi jumătate. Nu cumva ai făcut-o să întârzie?

  Stătea pe marginea patului şi-şi tăia nenorocitele de unghii de la picioare.

  — Câteva minute, mi-a răspuns Stradlater. Dar cine naiba se mai învoieşte sâmbătă