de tineri care vor să înveţe Luceafărul şi aşteptau pe jăratec să vină cineva care să-l ştie. În cameră se mai află şi un tânăr pastor luteran din Braşov, cu aspect de Gosta Berling; germana îi e limba maternă şi e poet el însuşi. Înfocat admirator al lui Rilke din care a tradus; şi cunoaşte nenumărate poezii ale marelui poet, pe care le recită superb, cu o simţire vibrantă şi un tâlc nemaipomenit; are o răbdare de fier şi o bunăvoinţă refractară oboselii. Totul la el pendulează între semizeu şi sfânt. Dacă ne-ar spune că Mein Vater Parsifal trägt eine Krone Sein Rittersohn bin ich, Lohengrin geinnant8 ori dacă ne-ar mărturisi că e însuşi Siegfried picat după a sa Rheinfarhf9 de-a dreptul la Reduit l-ar crede orişicine.

  Bruder Harald Sigmund – căci aşa îl cheamă, îndeajuns de wagnerian – se dovedeşte dintr-odată a fi minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rareori dat s-o întâlnească, dar de la care, când dă de ea, află ce poate fi bucuria: e curajos, e mândru, de neînfrânt, politicos ca în salonul prinţului de Conti unde se serveşte le the á 1'anglaise, mereu zâmbitor şi demn ca modelele portretelor lui La Tour, Perronneau ori Van Loo, şi bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou. Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmăşie faţă de vremurile de astăzi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (Ce te împingi? dacă mt-ţi place ia-ţi maşină mică! nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie, nu că-i fi tu leu!) Uite că-i un leu, uite că există şi lei! Uite că nu sunt numai năpârci şi târâtoare. Uite că poate însemna viaţa şi altceva decât supremul ideal al menţinerii rândului la coadă ori al scoaterii vecinului din camera de alături spre a te extinde în locul lui.

  Prezenţa tineretului – incomparabil mai rezistent (moraliceşte, căci sunt mai toţi tuberculoşi), mai blând şi mai vertebrat decât bătrânii – şi a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgerătoare tăişuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. Nu ştiu cum, dar sosirea mea, respingător de slab şi impresionant de palid, duhnind a ger, dârdâind până şi-n priviri, însoţit de o aureolă de grevist al foamei, contribuie şi ea la accentuarea atmosferei de nobilă sfidare a realităţii. Mai sunt şi doi medici, oameni tare de treabă şi nişte ostaşi din Oastea Domnului şi nişte sectanţi, apicultori şi ahtiaţi de psalmi (eu ştiu şi psalmi, învăţaţi mai toţi de la bonomul Hariton Rizescu, ţârcovnic onorific la o mare biserică din centrul Bucureştilor); şi parcă toţi se întrec în a fi gentili unul cu altul şi toată lumea învaţă de dis-de-dimineaţă până seara poezii, pe nerăsuflate, şi se povestesc cărţi serioase, şi Bruder Harald se depăşeşte pe sine – recită, traduce, predă – şi relatează pe larg – cu modestie, dragoste şi simţul ecumenic al relativităţii – viaţa şi doctrina doctorului Martin Luther. De pretutindeni – ca norii de munte – se iscă şi se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă şi fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Jünger, pe Ştefan George, pe Marlaux, pe Chesterton, pe Soljeniţân, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpăţânare, sfântă nebunie şi voinţa de a transcende cu orice preţ mizerabila condiţie umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron şi Enguerrand de Coucy; ceva care, fără să înţeleg prea lămurit cum, îmi aduce dureros aminte de neizbutitul atentat din 20 iulie '44 al lui von Stauffenberg şi al aristocraţiei germane10. Ceva ce-mi trezeşte în memorie şi aceste cuvinte ale lui Leon Şestov: „Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii susţin că omul coboară din maimuţă, alţii că a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu”. Ceva care sună aidoma cu falnicul ritm al versurilor lui Gyr: „Unde-i Vodă Caragea? Iancu vrea să-l vadă!” Ceva ce-mi confirmă în chip strălucit şi tangibil afirmaţia Simonei Weil: „Datorită bucuriei, frumuseţea lumii ne pătrunde în suflet. Datorită durerii, ne pătrunde în corp”. În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gârlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Când vaca mănâncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, când pisica mănâncă peşte, peştele se preface în carne de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, învăţate de la părintele Harald, întăresc şi ele această senzaţie:

  Wanderer tritt still herein Schmerz versteinerte die Schwelle;

  De erglänzt în reiner Helle Auf dem Tische Brot und Wein”.11

  Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pâine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sânge. Hasizii nu se îmbătau oare cu apă chioară invocând numele lui Savaot? Nu suntem în stare să prefacem şi noi