Aud aevea ori mi se pare numai că iarăşi aud Uite-ţi marfa, uite pe cine ne-ai adus? Parcă nu-i decât un ecou, o reverberaţie, o durere fantomă ca aceea din membrul amputat. Marfa, în orice caz, sunt tot eu, care acum mă învârtoşez, care acun pentru prima oară ştiu ce poate fi durerea când se apucă de treabă pe răpunere şi cu temei şi n-o mai amortizează şocul surprizei, n-o mai îndulceşte ciudata elevaţie care înlăuntrul nostru ţine hangul primei dezamăgiri – şi se pune a fi ceea ce este şi se pricepe a fi – (Camus: De la un anume punct al suferinţei şi nedreptăţii încolo nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni, şi durerea e sihastră) -; eu care acum ştiu tot atât de puţin a vorbi ca şi cum singurele limbajuri pe lume ar fi algol, cobol şi fortran, eu care acum încep să mă îndepărtez din locul unde mă aflu cu viteze apropiate de ale luminii: de data asta l-am luat de la început pe NU în braţe şi-l ţin strâns, bărbăteşte. Mint liniştit. M-am şmecherit doar. I-am auzit râzând, cum de-aş vrea să le pot spune şi dragilor mei londonezi: you didn't hear them laugh6, să le pot cita pe Brice Parain: dialectica e tot una cu iadul, să le arăt că nici cele două bătrâne canalii bărboase nu-s mai bune nici ele – tot aia e pretutindeni, la fel – două pramatii, două podoabe, cum îi place a grăi cu predilecţie lui Onea.

  M-ar auzi oare londonezii? Ar sta să mă asculte? Aflarea adevărului însingurează. Trecerea de la durerea care-ţi crapă capul, biruitor, la calmul rece e şi ea ocultă şi quasi-instantanee, ca şi lumina. Lumina, despre care Stephane Lupasco crede că în momentul entropiei finale a universului va domni peste tot locul deoarece nu vor mai exista nici un fel de alte particule materiale decât fotonii. Totul nu va fi decât lumină. Era lumina cea adevărată. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

  Februarie 1962

  Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi.

  Loan 16,22

  Aşa şi eu să mă ţin drept! Să nu-mi pierd sufletul.

  Paul Claudel.

  Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorâte şi au reputaţia unui regim şi mai sever decât „pe secţii”. La 34 ajung venind de la „secret'4 unde am fost ţinut, câtă vreme am făcut greva foamei, într-o celulă neîncălzită de când a fost construit fortul – odată cu inutila centură din jurul Capitalei – de către inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul), m-a pătruns adânc.

  Trebuie că arăt tare prăpădit, pentru că faimosul plutonier Ungureanu, care mă ia în primire la poarta Recitatului, mai că-mi zâmbeşte (cum s-ar îmbuna, spre pildă, amatorul de bucate alese în faţa unui hartan de vânat neîndoios bine frăgezit) şi mă încredinţează şefului de cameră recomandându-i să-mi dea un pat singur şi să aibă grijă de mine. Sunt plasat în patul cel mai de lângă uşă, ca un suspect şi privit cu luare aminte de şeful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahală, posomorât, cu priviri aspre; aflu curând că-i periculos, se zice că-i un răspopit. Celula 34 e un fel de tunel întunecat şi lung, cu numeroase şi puternice elemente de coşmar. E o limbă, e un canal, e un maţ subpământean, rece şi profund ostil, e o mină stearpă, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutită imagine de iad decolorat.

  În locul acesta aproape ireal de sinistru aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34! (Nici la Braşov, cu mamA. În copilărie, nici pe străzile nesfârşite ale misterioasei Londre; nici pe mândrele dealuri ale Muscelului, nici în decorul de ilustrată albastră al Lucernei; nu, nicăieri.)

  Sunt în cameră şi foarte mulţi tineri, supuşi unui tratament special de gardieni şi îndeosebi de şeful camerei. (Ura bătrânilor împotriva noii generaţiI. Care merge până la alianţa cu cei mai înverşunaţi dintre caralii pentru făurirea frontului comun împotriva desmăţaţilor şi necuviincioşilor. Un chip de solidaritate de generaţie şi vârstă, foarte asemănătoare cu solidaritatea de clasă datorită căreia unii ţărani, muncitori şi mici amploaiaţi urăsc pe codeţinuţii titraţi, boieri sau burghezi mult mai aprig decât pe reprezentanţii administraţiei.) Din prima zi constat în toată celula o sete grozavă de poezie. Învăţarea pe dinafară a poeziilor este cea mai plăcută şi mai neostoită distracţie a vieţii de închisoare. Fericiţi cei ce ştiu poezii. Cine ştie pe dinafară multe poezii e un om făcut în detenţie, ale lui sunt orele care trec pe nesimţite şi-n demnitate, al său e holul hotelului Waldorf-Astoria şi a sa e cafeneaua Flore. Ale lui îngheţata şi limonadele servite pe măsuţele braseriei Florian din piaţa San Marco. Ştia el, abatele Faria, ce face pregătindu-se pentru insula Monte-Cristo prin învăţarea pe de rost a tuturor cărţilor. Şi nici nu bănuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grăit povăţuind: „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de-o bună distracţie în mormânt. Închisoarea fiind şi ea un mormânt, sfatul se adevereşte excelent: cui îi place să înveţe poezii nu se va plictisi niciodată în puşcărie – şi nu va fi singur.

  Din acest punct de vedere stau bine. Ştiu pe dinafară Luceafărul, Scrisorile, foarte mult Coşbuc şi Topârceanu (are deosebită căutare), mii (cred) de versuri de Gyr şi Crainic (înghiţite de la început, odată cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); am prins şi o mulţime din Verlaine, Lamartine şi Baudelaire; sonetul lui Arvers, fireşte (Ma vie a son secret, mon ame son mystere7), Samain – Au jardin de l 'Infante – ceea ce, când îl repet ori îl predau, mă poartă cu gândul la Ojardindilifant din la Medeleni şi la după-amiezele paradisiace din strada Pitar-Moşu. Îmi găsesc deîndată un cerc