Al doilea moment, şi mai cumplit: din nou confruntat cu T., aceasta mult mai târziu, când am fost adus înapoi de la Gherla, mai întâi la Jilava, apoi iarăşi la Securitate, spre a fi martor într-un proces. T. Are acum un fel de statut de martor de profesie: n-a fost trimisă la penitenciarul de executare a pedepsei, o ţin la Malmaison (Cum îl chema dom 'le pe generalul inginer belgian care a construit forturile, începe cu B? Aş, de unde, Bartholdy e ăl care a sculptat statuia Libertăţii de la New York.) şi o scot la tot felul de procese din partea acuzării.

  De data aceasta – şi mi-o aruncă anchetatorul din primele clipe nu mai sunt cel ce am fost.

  M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând. (Asta e dealtfel marea deosebire dintre noi şi cei din occident, neştiutorii: noi i-am auzit râzând şi, vrând nevrând, greu de tot, încet, împotriva noastră înşine, luptând, rezistând, a trebuit până la urmă să ne trezim şi noi, să dobândim acces la condiţia atât de anevoie de înţeles şi de realizat – a şmecherului.)

  În procesul lui Nego n-au scos nimic de la mine, declaraţii anodine (Ce, mă, iii dai certificate de democratism, ştii c-ai haz! Şi zici că au fost conversaţii banale?) şi nu m-au putut folosi ca martor. Am plătit din gros pentru aceasta şi mi s-a pus mai târziu problema dacă merita s-o fac. Sunt şi unii care susţin că nu e necesar să rezişti: semnezi orice, iar la proces, oral, declari ce vrei, acolo spui adevărul şi-ţi împaci conştiinţa.

  Greşită socoteală. La proces poţi spune ce vrei, aşa e. Dar şi-au pus abilii întrebarea de ce? De ce poţi spune tot ce vrei şi poţi afirma că retractezi şi că nu ştii şi că n-ai făcut şi că n-ai auzit şi că e om de treabă şi vechi progresist şi că şi zi-i şi descarcă-te şi linişteşte-ţi cugetul şi încheie pace cu tine însuţi şi turuie şi dă-i – cât te-o lăsa. De ce? Pentru că tot ce spui în public (dacă nu-s şedinţele secrete, ca la noi) nu are nici o valoare şi nu se consemnează, ori dacă se consemnează, se consemnează numai de ochii lumii (când e), acolo; declaraţiile date în faţa tribunalului nu sunt trecute la dosar decât dacă se mărginesc la a confirma şi menţine cele declarate la anchetă. Hotărârea se dă numai pe baza actelor aflătoare la dosar, unde sunt şi declaraţiile voastre scrise şi iscălite, deştepţilor. Ce spuneţi la tribunal e ca şi cum aţi vorbi la un post radiofonic emiţător care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut.

  Ea dă şi acum o declaraţie satisfăcătoare pentru anchetă. Dar nu numai eu am făcut progrese, a făcut şi ea. Umple un proces-verbal atât de perfect, de tipizat, de corespunzător, vorbeşte atât de conform cu ceea ce se aşteaptă de la ea să spună – de acordat – ofiţerii o tutuiesc pe un ton atât de familiar şi de binevoitor-dispreţuitor încât mă apucă iar ameţeala, o ameţeală de data aceasta însoţită de spasme intestinale şi de un fel de aprigă luciditate duşmănoasă. Poate că acum e – la patruzeci şi opt de ani – momentul în care trec de la copilărie la maturitate, de la visare la cunoaştere, la awareness. Mă „lămuresc”. Asta-i lumea şi ca dânsa suntem noi. Şi cu varza unsă şi cu slănină-n pod. Şi de avere şi de unt, dulceaţa de pe pământ. Baba dacă ar avea roţi ar fi tramvai, dacă ar avea un coif ar fi ministru de război. Acum, pentru prima oară sunt şi eu cu adevărat fanatic. Toate vechile mele vagi atracţii înspre legionarism, înăbuşite, înfundate, inconştiente, tresar, prind viaţă. Şi mă cuprinde, contradictoriu, şi-o milă, şi-o groază înduioşată, apoasă.

  Câtă stăruinţă în detalii! Parcă saltă şi bat clapele maşinii de scris. Şi a spuS. Şi am spuS. Şi iar a spus şi atunci am răspuns. Nu, nu se poate să fie chiar aşa. Oi fi surzit, oi fi având halucinaţii auditive. N-am. Şi de ce să nu se poată, mă rog? Iată că se poate. Totul se poate. Orice se poate. (Dacă s-a dus să depună că doamna Brăiloiu făcea propagandă monarhistă, proslăvindu-l pe Carol. O văduvă care plimba copiii de ştabi prin Grădina Icoanei învăţându-i să vorbească franţuzeşte, o singuratică, o năpăstuită, numai oasele de ea şi pe deasupra dispreţuindu-l şi duşmănindu-l pe Carol al II-lea nu mai puţin decât mine.) Puterea combinatorie în domeniul moral nu are limite.

  Răsfăţătură bucureşteană ce eşti, fecior de bani gata, becher tomnatic, ovreiaş franţuzit, creştin, nu cumva proaspăt cocoloşit în credinţă de frică şi din nevoia de cuib, de bârlog, de adăpost, deşteaptă-te şi priveşte unde te-ai băgat: la umbra crucii, a unei unelte de tortură de pe care şuroieşte sângele, pe care stă unul căruia i se destramă bojocii, măruntaiele, rărunchii şi nu e numai chinuit şi omorât, cu încetul, ci şi batjocorit, mai ales batjocorit – şi mai ales omorât, ca vita jertfită, ca ucisul ciopârţit cu satirul de un oarecare spintecător. Maţe sfârtecate, năduşală, sânge, batjocură, cuie. Ăsta e creştinismul, băiete. Nu clopotele bisericii din Pantelimon în zilele de Duminică şi sărbători, nu bradul de Crăciun din frumoasa casă Şeteanu, nu barba generalului Zossima, nu bomboanele bătrânei doamne Eliza Boerescu, văduva lui Costică, fratele lui Vasile, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, nu sfătoasele glume ale glumeţului popă Georgescu-Silvestru, nu botezul din celula 18 – atât de umil şi deci atât de maiestuos, atât de ascuns şi deci atât de strălucitor, nu, nu ecumenismul făgăduit atât de grabnic (şi oricum evocator al fastului Romei, splendorilor Italiei şi rafinatei topologii latine), nu gesturile de împăcăciune atât de lesnicioase de fapt şi, oricum, de izvoditoare de pace, linişte şi subterană