— Cele mai rele clipe din timpul perioadelor petrecute la Securitate. Două:

  Într-o noapte, şi-i foarte târziu, încăpăţânându-mă în negaţie – asupra unui punct dealtfel secundar, cine a venit de la Paris cu ultimul roman al lui Mircea Eliade şi piesele lui Eugen Ionescu, Marietta Sadova? (constat că pentru un fricos ca mine încăpăţânarea este singurul liman) – sunt ameninţat: o confruntare cu şeful lotului.

  Mai întâi nu înţeleg de ce confruntarea este prezentată ca o ameninţare. (Sunt încă boboc.) Dimpotrivă, mă alină gândul de a-l revedea pe Dinu. Perspectiva întâlnirii în toiul nopţii, în birourile Securităţii cu un fost reprezentant de vază al intelectualităţii „prolegionare” m-a şi purtat pe aripile zglobii şi tâmpe ale imaginaţiei adolescentine, ale imaginaţiei aceleia candide şi dezarmante pe care bătrânii cei mai harsiţi în banalitate, tăvăliţi în mediocru şi spălăciţi de renunţări tot o mai poartă în ungherele pitulate ale sufletului, acolo unde prostia se cuibăreşte şi se fortifică definitiv, ca treponema gonită de bismut în străfundul marilor organe interne: va fi ceva dramatic şi nobil şi mult eroic. Ne vom întrece în a tăgădui. Ne vom întrece în a ne apăra unul pe altul. Ne vom zâmbi. Ne vom strânge mâinile. Vom suferi laolaltă.

  — Să vină şeful, domnule anchetator, să vină.

  Anchetatorul sună, dă un ordin şoptit şi după o lungă aşteptare tăcută e introdus Dinu Ne.

  Mi s-a dat straşnică poruncă să nu scot nici o vorbă, stricându-mi-se astfel multe din elementele proiectatului eroism.

  Stau cuminte la pupitrul din fundul biroului de anchetă şi mă uit; sunt concentrat, atent, doar ochi şi urechi. (Doar ochi, ca Mihail Strogov privind-o pe maică-sa, Marfa.)

  Ceea ce mă îngrozeşte şi mă deprimă dincolo de orice putinţă de a mă exprima este şi înfăţişarea fizică a lui Dinu şi ţinuta lui. Înfăţişarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în ţoale ponosite care nu stau, ci atârnă pe el; au trecut numai un an şi câteva luni de când nu l-am văzut şi pe ce necunoscute versante ale lunii (luna cealaltă) a şi ajuns! Şi ochelarii aceia negri, care-s coşmarul meu, care – aveam să înţeleg abia mai târziu – simbolizează întunericul ca opus al luminii lui Hristos. (Veniţi de luaţi lumină. El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric.) Ochelarii negri nu-s un simplu accident poliţienesc, un procedeu de intimidare folosit în faza cercetării. Nu sunt nici măcar o tehnică rafinată de atingere a centrilor nervoşi cei mai vulnerabili pentru că sunt cei superiori. Sunt mult mai mult – şi de aceea sunt atât de înfricoşători (Înconjoară-mă, Doamne, cu puterea nemărginită şi de viaţă dătătoarei Tale cruci şi fereşte-mă, Doamne, de orice rău amin! zice scurta rugăciune a insului anchetat: pe drumul de la celulă la birou ori în tăcerile interogatoriului ori ca fond mintal obsesiv neîntrerupt: rugaţi-vă neîncetat) – sunt semnul şi pecetea fiarei, tată al minciunii şi prinţ al spaimelor, voevodul întunecimii. Ţinuta: stafia aceasta slăbănoagă şi jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră şi aşezată de gardian cu faţa la masa de lucru a ofiţerului anchetator şi de cum i s-a vorbit, a şi luat poziţia de drepţi. Nu i s-au scos ochelarii, eu n-am voie să vorbesc aşa încât nu are de unde şti că sunt prezent.

  Din tot scenariul meu s-a ales praf şi pulbere. Suntem în aceeaşi încăpere şi totuşi plutim pe orbite diferite – practic el e pe Alfa din Centaur – ca electronii cei fără de suflet, ca naţiunile ostile din cadrul cine ştie cărui imperiu asirian bazat pe cuceriri, ca speciile animale raţe, curci, pui, mâţe, cocoşi, câini, capre, viţei – care-şi duc paralel şi indiferent viaţa-n ogradă, ca toate aceste orătănii, caprine şi bovine al căror singur loc geometric comun suntem noi oamenii, şi noi atât de deosebiţi de ele, de reduşi la interjecţii şi onomatopee pentru a putea să intrăm în legătură cu ele, de aflători pe cercuri care nu se întretaie nicicând.

  Şeful vorbeşte pe un ton supus, prompt, concentrat care evocă un lung şi dureros dresaj. Aşa vom ajunge cu toţii.

  Nu contestă nimic, confirmă totul, numele mi-l pronunţă cu nepăsare, înşiruit. (Din dosar, în preziua procesului, voi afla însă că figurează primul pe lista prietenilor cu care se frecventează.) Examenul e scurt şi candidatul a răspuns repede şi bine. Candidatul se şi înclină de câteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsecvios, de sărac resemnat şi ascultător, cum erau cerşetorii şi sărmanii – şi cum se cuvenea desigur să fie – în romanele pilduitoare ale veacului trecut, când societatea înflorea puternică şi stabilă, când fiecare stătea cuminte la locul său şi se purta potrivit cu starea lui, când bogaţii calmi şi neroşi de îndoieli distribuiau domol pomenile, iar obidiţii, cunoscându-şi rostul, le primeau covârşiţi; când domnii purtau seara numai frac (poezie dedicată Anettei: deseori când plouă / mă gândesc la ce frumos era / în anul o mie nouă sute nouă); când osândiţii la biciuire, din Rusia, îi spuneau gâdelui, neapărat, blagorodnicia voastră.

  Blagorodnice, blagocestive locotenent-major pare Dinu a-i spune lui Onea (care şi el a luat pe scaunul lui un aer virtuos), iar eu nu-s mai bun decât şeful; tac chitic, conform poruncii nu strig: Dinule, sunt aici, Dinule, nu te lăsa voinice, Dinule, am hotărât să mă port bine. Nu strig pentru că mi-e teamă şi mie şi pentru că mi-este şi silă şi sunt supărat ca un copil căruia i s-a sustras jucăria: bosumflat, clocotind de revoltă, zgribulit în dezamăgire, fript de înşelăciune, mă uit la D. Şi la anchetator cum s-ar uita ţâncul la oamenii mari care nu-s ei buni decât să făgăduiască şi apoi să nu se ţină de cuvânt, să te piardă din vedere, să-ţi plimbe prăjitura pe sub nas şi să te trimită, zâmbitori şi cruzi,