— Vin să ne aresteze, răspunse Azazello şi dădu pe gît un păhărel de coniac.

— Aha, da... Bun... făcu Koroviev.

Cei care urcau scara principală ajunseseră între timp pe palierul etajului patru: acolo, doi instalatori trebăluiau pe lîn-gă radiatorul caloriferului. Cei care urcau schimbară cîteva priviri semnificative cu instalatorii.

— Toată lumea e acasă, şopti unul dintre instalatori, lovind cu ciocanul într-o ţeava.

Atunci, cel care păşea în faţă scoase, fără să se mai ascundă, un mauser negru de sub palton, iar un altul, care mergea alături de el, şperaclele. In general, cei care se îndreptau spre apartamentul 50 erau echipaţi cu tot dichisul. Doi dintre ei aveau în buzunar nişte plase subţiri, de mătase, care se desfăşurau cu uşurinţă, al treilea un arcan, iar al patrulea, nişte măşti de tifon şi fiole cu cloroform.

Într-o secundă, uşa de la intrare în apartamentul cu bucluc fu deschisă, şi primul grup se trezi în vestiar, iar uşa din bucătărie, care pocnise în aceeaşi clipă, dovedi că şi al doilea grup, urcat pe scara de serviciu, sosise la timp.

De data aceasta, chiar dacă nu total, într-o anumită măsură succesul era vădit. Oamenii s-au răspîndit neîntîrziat prin toate odăile, dar n-au găsit nicăieri nici ţipenie; în schimb, în sufragerie, pe masă, se vedeau resturile unui prînz, fără îndoială de curînd părăsit, iar în salon, pe prichiciul şemineului, lingă o carafă de cristal, şedea un uriaş motan negru care ţinea în labe un primus.

Un răstimp destul de îndelungat cei intraţi îl priviră pe motan fără a scoate un sunet.

— Hm, hm... Într-adevăr e grozav... şopti unul dintre ei.

— Nu fac pozne, nu mă leg de nimeni, repar primusul şi atîta tot, rosti motanul încruntat, pe un ton ostil, în plus, so-cot de datoria mea să vă previn că pisica este un animal străvechi şi tabu.

— Impecabilă punere în scenă, şopti unul din cei sosiţi, în timp ce altul rosti tare şi răspicat:

— Hai, motan tabu şi ventriloc, ia pofteşte încoace!

O plasă se desfăşură în văzduh, dar cel care o aruncase, spre cumplita uimire a tuturor, dădu greş şi prinse doar carafa de cristal care se prăbuşi zăngănind şi se făcu ţăndări.

— Unu la zero! urlă motanul. Ura!

Şi imediat, punînd la o parte primusul, scoase de la spate un browning. II îndreptă într-o clipă asupra celui care se afla mai aproape de el, dar, înainte să fi apucat să apese pe trăgaci, în mîna omului fulgeră o flacără şi, o dată cu împuşcătura mauserului, motanul se prăbuşi cu capul în jos de pe şemineu, scăpînd din mînă browningul şi trîntind pe podea primusul.

— S-a isprăvit, rosti animalul cu voce stinsă şi se întinse sfîrşit în balta de sînge; daţi-vă la o parte o secundă, lăsaţi-mă să-mi iau rămas-bun de la acest pămînt. O, Azazello, prietenul meu, gemu motanul, şiroind de sînge, unde eşti? Şi-şi îndreptă ochii care se stingeau înspre uşa ce dădea în sufragerie —n-ai sărit în ajutorul meu într-o luptă inegală, l-ai părăsit pe sărmanul Behemoth pentru un pahar de coniac — ce-i drept, un coniac epocal! dacă-i aşa, fie ca moartea mea să-ţi apese cugetul, iar eu îţi las moştenire browningul meu...

— Plasa, plasa, plasa... şoptiră alarmaţi cei din jurul motanului!

Dar plasa, dracu ştie de ce, se agăţase în buzunarul cuiva şi nu voia să iasă afară.

— Singurul lucru care poate salva un motan rănit de moarte, bîigui din greu motanul, e o înghiţitură de benzină, şi, profitînd de zăpăceala tuturor, îşi lipi botul de orificiul rotund al primusului şi sorbi din benzină.

În aceeaşi clipă, sîngele care i se prelingea pe sub laba stîn-gă din faţă se opri. Motanul sări în picioare viu şi nevătămat, şi, mai sprinten ca oricînd, apucă primusul subţioară şi o zbughi cu el înapoi pe şemineu, iar de acolo, sfîşiind tapetul, se caţără pe perete şi peste două secunde se afla sus, deasupra tuturor, cocoţat pe o galerie de metal.

Într-o clipită, mai multe mîini se încleştară de perdea smul-gînd-o cu galerie cu tot, din care pricină soarele năvăli în odaia întunecată. Dar nici motanul care se înzdrăvenise prin şarla-tanie, nici primusul nu căzură jos. Fără să se despartă de acest instrument, motanul izbuti să facă un salt prin aer, pînă la lustra care atîrna la mijlocul odăii.

— Scara de funie! strigară cei de jos.

— Vă provoc la duel! urlă motanul zburînd pe deasupra capetelor cu lustra care se legăna; acum, ţinea din nou în labe browningul, iar primusul îl aşezase între braţele lustrei.

Pişicherul duse pistolul la ochi şi, balansîndu-se ca un pendul deasupra celor adunaţi jos, deschise focul asupra lor. Bubuiturile cutremurară apartamentul. Cioburile lustrei de cristal se împrăştiară pe podea, oglinda de pe şemineu crăpă în mii de raze, aerul se umplu de praf de tencuială. Tuburile de cartuşe goale porniră să salte pe duşumea, geamurile plesniră şi, din primusul găurit cu un glonte, ţîşni benzina. Acum nu mai putea fi vorba ca motanul să fie luat de viu, şi, drept răspuns, cei veniţi trăgeau din mausere cu precizie, ca turbaţi, în capul, în burta, în pieptul şi în spinarea animalului. Sunetul focurilor de revolver trezi panică afară, pe asfaltul din curte.

Dar aceste împuşcături nu durară prea mult, potolindu-se cumva de la sine. Fapt e că atît motanul, cît şi cei veniţi nu avuseseră absolut nimic de suferit din pricina lor. Nu fusese nimeni nu numai ucis, dar nici măcar rănit. Toţi, printre care şi motanul, rămăseseră absolut teferi şi nevătămaţi. Pentru a verifica definitiv acest lucru, unul dintre vizitatori trase cinci gloanţe la rînd în capul afurisitului animal, la care motanul răspunse prompt, descărcînd o magazie întreagă de cartuşe; rezultatul — acelaşi: nici un efect asupra nimănui. Motanul se legăna pe lustră, ale cărei balansări se încetineau tot mai mult, suflînd cine ştie de ce în ţeava revolverului şi scuipîn-du-şi în labă.

Pe feţele celor de jos, încremeniţi şi muţi, se zugrăvi expresia unei totale nedumeriri. Era unicul sau unul dintre puţinele cazuri cînd împuşcăturile nu produceau nici un efect. S-ar fi putut admite, bineînţeles, că pistolul motanului nu era decît o jucărie, dar despre mauserele celor veniţi nu