Îl liniştiră pe Varionuha cît se pricepură mai bine, dîn-du-i-se asigurări că îl vor păzi şi fără cameră blindată; totodată, constatară că omul nu băuse nici un fel de „pahar” pe sub gard, ci că fusese bătut de doi indivizi dintre care unul cu colţi şi roşcovan, iar celălalt un grăsan.

— Aha-a, aha, semăna cu un motan?

— Da, da, da, şopti administratorul, înmărmurit de spaimă şi, furişînd priviri în jur, dădu noi amănunte asupra felului în care fusese ţinut aproape două zile în apartamentul 50, nevoit să servească drept vampir şi momeală, şi cum era cît pe ce să devină pricina pieirii directorului financiar Rimski...

Între timp fu introdus Rimski, pe care-l aduseseră cu trenul din Leningrad. Dar bătrînul acesta cu părul alb ca neaua, tremurînd de frică şi cu mintea rătăcită, în care era foarte greu să-l recunoşti pe fostul director financiar, nu voia pentru nimic în lume să spună adevărul şi se dovedi extrem de încăpăţînat în această privinţă. Rimski pretindea că nu văzuse în noaptea aceea la fereastra biroului său pe nici o Hella şi nici pe Varionuha, ci pur şi simplu i s-a făcut rău şi, în neştire, a plecat la Leningrad. Inutil să mai adăugăm că directorul financiar, bolnav de-a binelea, şi-a încheiat depoziţia cu rugămintea de a fi şi el închis într-o cameră blindată.

Annuşka fu arestată pe cînd încerca să strecoare casieriţei de la magazinul universal de pe Arbat o bancnotă de zece dolari. Spusele Annuşkăi despre oamenii care ieşeau în zbor prin fereastra casei de pe Sadovaia şi despre potcovioara pe care ea, Annuşka, a ridicat-o de jos pentru a o duce la miliţie fură ascultate cu atenţie.

— Potcovioara era într-adevăr de aur, cu briliante? fu întrebată Annuşka.

— Tocmai eu să nu recunosc un briliant! răspunse Annuşka.

— Dar ţi-a dat el bancnota de zece ruble, după cum susţii dumneata?

— Eu să nu ştiu ce-i aia o bancnotă de zece ruble! răspunse Annuşka.

— Atunci, cînd s-au transformat în dolari?

— Nu ştiu nimic de dolari, n-am văzut nici un fel de dolari, răspunse piţigăiat Annuşka. Era dreptul meu. Am căpătat o recompensă din care voiam să-mi cumpăr nişte stambă. Şi pe loc începu să înşire vrute şi nevrute, cum că ea nu răspunde pentru conducerea blocului care a prăsit la etajul patru pe necuratul, din pricina căruia nu e chip să trăiască omul liniştit.

La aceste cuvinte, anchetatorul începu să agite enervat tocul pe sub nasul Annuşkăi şi, întrucît femeia îi plictisise de-a binelea pe toţi, îi completă un bilet de ieşire, verde, după care, spre satisfacţia tuturor, Annuşka dispăru din clădire.

Urmară apoi, unul după altul, un şir întreg de oameni, printre care şi Nikolai Ivanovici, chiar atunci arestat, numai din prostia nevestei sale geloase, care anunţase miliţia în zorii zilei că bărbatul ei a dispărut. Comisia de anchetă nu fu prea uimită atunci cînd Nikolai Ivanovici a întins pe masă adeverinţa dată în batjocură, din care rezulta că-şi petrecuse timpul la balul dat de Satana. În relatările sale despre felul cum o cărase prin văzduh în spinare pe fata din casă a Margaretei Nikolaevna, în pielea goală, undeva la dracu-n praznic, ca să facă baie în rîu, şi despre apariţia anterioară acestei plimbări, în fereastra apartamentului, a Margaretei Nikolaevna, goală şi ea, Nikolai Ivanovici s-a îndepărtat niţeluş de la adevăr. Astfel, de pildă, nu găsi necesar să pomenească faptul că intrase în dormitor, în mînă cu cămăşuţa aruncată pe geam. Din spusele lui, reieşea că Nataşa a ieşit în zbor pe fereastră, l-a încălecat şi l-a mînat afară din Moscova.

— In faţa forţei, am fost nevoit să mă supun, mărturisi Nikolai Ivanovici şi încheie cu rugămintea de a nu se sufla nici un cuvînt despre toate acestea consoartei lui, ceea ce i s-a şi făgăduit.

Din depoziţiile lui Nikolai Ivanovici s-a putut stabili că Margareta Nikolaevna, ca şi Nataşa, femeia ei de serviciu, au dispărut fără urmă. S-au luat măsuri pentru găsirea lor.

Astfel ancheta, care nu încetase nici o clipă, a intrat în dimineaţa zilei de sîmbătă. Între timp, în oraş se iscau şi se răs-pîndeau fel şi fel de zvonuri nemaipomenite, în care o infimă parte de adevăr era înzorzonată cu cele mai gogonate minciuni. Se spunea cum că la „Varietăţi” avusese loc o reprezentaţie, după care cele două mii de spectatori au zbughit-o în stradă, aşa cum îi făcuse mama, că fusese descoperită pe strada Sadovaia o imprimerie clandestină de bancnote false de tip vrăjitoresc, că o bandă oarecare a capturat cinci administratori din sectorul distracţiilor, dar că miliţia i-ar fi descoperit imediat pe toţi, şi multe altele pe care ţi-e şi silă să le repeţi.

Între timp, se apropie ora prînzului, şi, în încăperea unde se desfăşura ancheta, sună telefonul. Din strada Sadovaia se comunica cum că în blestematul apartament au apărut din nou semne de viaţă. Cineva dinăuntru a deschis ferestrele, în locuinţă se aud acorduri de pian şi voci cîntînd, iar pe pervazul ferestrei a fost văzut un motan negru, încălzindu-se la soare.

Pe la ora patru a acelei zile agitate, un grup mare de bărbaţi în civil au coborît din trei automobile, oprite la o oarecare distanţă de clădirea cu nr. 302 bis din strada Sadovaia. Numerosul grup s-a despărţit în două, dintre care unul a trecut prin gang în curte direct spre uşa a şasea, iar al doilea a deschis o uşiţă de obicei zăvorită, ce ducea spre intrarea de serviciu, şi ambele grupuri au început să urce pe scări diferite spre apartamentul cu pricina.

În acest timp, Azazello şi Koroviev, acesta din urmă în ţinută obişnuită şi nu în fracul lui de gală, şedeau în sufrageria apartamentului, fiind pe terminate cu masa de prînz. Wo-land, după obiceiul său, se afla în dormitor, cît despre motan, nu-i ştia nimeni cărările. Judecind însă după zăngănitul cra-tiţelor, care se auzea din bucătărie, se putea admite că Behe-moth se afla tocmai acolo, făcînd pe nebunul, ca de obicei.

— Ce o fi cu paşii ăştia de pe scară? întrebă Koroviev, agi-tînd linguriţa în ceaşca de