— Sînteţi sigur că nu s-a apropiat de portiţă în clipa cînd a căzut Berlioz?

— Sînt sigur. Nu s-a apropiat. Şedea tolănit.

Aceste întrebări au fost ultimele pe care le-a mai pus anchetatorul. Apoi s-a ridicat, i-a întins mîna lui Ivanuşka, urîn-du-i grabnică însănătoşire şi exprimîndu-i speranţa că în cu-rînd va avea din nou prilejul să-i citească versurile.

— Nu, îi răspunse încet Ivan, n-am să mai scriu versuri. Anchetatorul schiţă un zîmbet politicos şi-şi permise să exprime certitudinea că poetul se află în prezent într-o stare oarecum depresivă, dar că toate acestea vor trece curînd...

— Nu, îi răspunse din nou Ivan, ocolind privirea anchetatorului şi uitîndu-se departe spre orizontul care se stingea, n-o să-mi treacă niciodată. Versurile pe care le-am scris erau nişte versuri proaste; abia acum mi-am dat seama.

Anchetatorul îl părăsi pe Ivanuşka de la care obţinuse un material extrem de preţios. Urmărind firul evenimentelor, de la capăt spre început, s-a reuşit în cele din urmă să se ajungă la izvorul de la care au purces toate. Anchetatorul nu se îndoia de faptul că aceste evenimente au început o dată cu crima de la Patriarşie. Indiscutabil că nici Ivanuşka şi nici acel individ cadrilat nu l-au împins sub tramvai pe nefericitul preşedinte al Massolit-ului; fiziceşte, cum s-ar spune, căderea lui sub roţile tramvaiului n-a fost provocată de nimeni. Dar anchetatorul era convins că Berlioz s-a aruncat sub tramvai (sau a căzut sub el) sub acţiunea hipnozei.

Într-adevăr, se strînseseră suficiente date şi se cunoştea de pe acum cine şi unde trebuie căutat.

Din nefericire însă, era absolut cu neputinţă să prinzi pe careva. Repetăm, nu încape îndoială că în apartamentul 50, fie el de trei ori blestemat, locuia cineva. Din cînd în cînd, din acest apartament răspundea la apelurile telefonice cînd o voce hodorogită, cînd una fornăită, uneori se deschidea cîte o fereastră, ba, mai mult, se auzeau din el sunete de patefon. Dar, cu toate acestea, ori de cîte ori se făceau descinderi în apartament, nu era găsit absolut nimeni. Şi au fost acolo nu o dată, şi la diferite ore din cele douăzeci şi patru. Şi nu numai atît, prin apartament au trecut şi cu o plasă, controlînd toate colţurile. Apartamentul era suspectat de multă vreme. Se supraveghea nu numai drumul care ducea în curte prin spaţiul de sub poartă, dar şi uşa din dos, ba mai mult, a fost pusă o pază şi pe acoperiş, lîngă coşurile pe care ieşea fumul. Orice s-ar spune, apartamentul 50 le dădea de furcă şi nimic nu se putea întreprinde în acest sens.

Lucrurile au continuat astfel pînă la miezul nopţii spre sîmbătă, cînd baronul Meigel, îmbrăcat în haine de seară şi purtînd pantofi de lac, s-a îndreptat solemn spre apartamentul 50 în calitate de musafir. S-a auzit cum cineva i-a deschis baronului, spre a-i permite să intre. Exact la zece minute după aceea, fără să se mai sune, se efectua o descindere, însă nu numai că stăpînii apartamentului lipseau, dar, lucru cu totul ieşit din comun, nu s-a descoperit nici urmă de baron Meigel.

Aşadar, după cum am mai spus, lucrurile au durat în felul acesta pînă în zorii zilei de sîmbătă, cînd s-au adăugat date noi şi foarte interesante. Pe aeroportul din Moscova a aterizat un avion de călători, cu şase locuri, sosit din Crimeea. Printre alţi pasageri a coborît din el un pasager ciudat. Era un cetăţean tînăr, cu o barbă ţepoasă crescută sălbatic, nespălat de trei zile, cu ochii înroşiţi şi speriaţi, fără bagaj şi cu o îmbrăcăminte întru cîtva stranie. Purta o căciulă mare de blană, un cojoc îmbrăcat peste cămaşa de noapte şi papuci de casă, din piele albastră, nou-nouţi, de-abia cumpăraţi. În clipa cînd s-a dezlipit de scara pe care coborîse din avion, cineva s-a şi apropiat de el. Cetăţeanul fusese aşteptat şi, după un timp oarecare, în faţa comisiei de anchetă apăru Stepan Bogdanovici Lihodeev, neuitatul director al Teatrului de varietăţi, furni-zînd noi date. Acum devenise clar că Woland pătrunsese la „Varietăţi” sub înfăţişarea unui artist, că l-a hipnotizat pe Stepan Lihodeev, iar apoi a reuşit să-l azvîrle afară din Moscova, la cine ştie cîţi kilometri distanţă. În felul acesta, materialul anchetei se mai îmbogăţi, dar situaţia nu se uşura defel, ci, dimpotrivă, deveni mai anevoioasă, întrucît era limpede că a pune mîna pe o persoană care face glume de felul aceleia căreia îi căzuse victimă Stepan Bogdanovici nu era o treabă deloc simplă. Între altele, Lihodeev, la propria sa cerere, fusese închis într-o celulă în care se bucura de securitate deplină, iar în faţa comisiei de anchetă apăru Varionuha, arestat cu puţin înainte, în locuinţa sa, unde se întorsese după o absenţă de aproape două zile şi două nopţi, timp în care nu se ştiuse nimic de el.

Cu toată promisiunea dată lui Azazello de a nu mai minţi, administratorul a început prin a cîrpi tot o minciună. Deşi, la drept vorbind, nu-l putem condamna prea aspru pentru asta. De fapt, Azazello i-a interzis să mintă şi să răspundă obraznic la telefon, or, în cazul de faţă, administratorul nu discuta prin intermediul acestui aparat. Ferindu-şi privirea, Ivan Sa-velievici declară că în ziua de joi se îmbătase de unul singur în biroul său de la „Varietăţi”, după care a plecat undeva, dar încotro, nu ţine minte, apoi a mai băut un pahar, dar unde, nu ţine minte, s-a tăvălit pe undeva pe sub gard, dar unde anume — nici asta n-o ţine minte. Numai după ce administratorului i s-a pus în vedere că prin comportarea sa prostească, absurdă, pune piedici într-o anchetă importantă şi că pentru asta, bineînţeles, va fi tras la răspundere, Varionuha izbucni în lacrimi şi mărturisi în şoaptă, cu glas tremurat, aruncînd priviri speriate în toate părţile, că numai şi numai de frică a minţit, că se teme de răzbunarea bandei lui Woland în mîi-nile căreia fusese şi că roagă, imploră, că nu are altă dorinţă decît să fie încuiat într-o cameră blindată.

— Ptiu, fir-ar al naibii! Toţi se agaţă de camera asta blindată! mormăi pe sub nas unul din anchetatori.

— Ticăloşii ăia