meritul celui ce conducea ancheta penală. Rimski, care dispăruse, fusese găsit cu o viteză uluitoare. A fost de ajuns să se confrunte comportarea lui As de caro, lîngă staţia de taxiuri din faţa cinematografului, cu unele indicii legate de timp, cum ar fi, de exemplu, ora la care s-a terminat reprezentaţia şi momentul în care ar fi putut să dispară Rimski, pentru ca imediat să se expedieze o telegramă la Leningrad. Peste o oră, sosi răspunsul (vineri spre seară) cum că Rimski a fost descoperit în camera 412 a hotelului „Astoria”, la etajul patru, alături de camera în care se instalase responsabilul de repertorii al unui teatru din Moscova, aflat tocmai atunci în turneu la Leningrad, aceeaşi cameră care, după cum se ştie, avea mobila de culoare cenuşiu-albas-tră, ornată cu auriu, şi o baie de toată frumuseţea.

Rimski, găsit în dulapul de haine din camera 412 a hotelului „Astoria”, a fost supus unui interogatoriu chiar acolo, la Leningrad. După care, la Moscova a sosit o telegramă anun-ţînd că directorul financiar Rimski se găseşte într-o stare de totală iresponsabilitate, că la toate întrebările nu dă răspunsuri judicioase sau poate nu vrea să le dea şi că nu cere decît un singur lucru: să fie ascuns într-o cameră blindată, prevăzută cu pază înarmată. De la Moscova, printr-o telegramă, s-a ordonat ca Rimski să fie adus în capitală, sub pază, drept care Rimski a şi plecat vineri, păzit, cu trenul de seară.

Tot vineri, spre seară, au dat şi de urma lui Lihodeev. În toate oraşele fuseseră trimise telegrame cerîndu-se informaţii despre el. Din Ialta a sosit răspunsul cum că Lihodeev trecuse pe acolo, dar că a plecat cu un avion spre Moscova.

Singura urmă care n-a putut fi depistată era urma lui Va-rionuha. Celebrul administrator de teatru, cunoscut literalmente de întreaga populaţie a Moscovei, dispăruse de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul.

În acelaşi timp, anchetatorii fuseseră nevoiţi să se ocupe şi de întîmplările petrecute în alte părţi ale Moscovei, în afara Teatrului de varietăţi. A trebuit să fie soluţionat neobişnuitul caz al funcţionarilor care cîntau „Slăvită mare” (apropo de asta, profesorul Stravinski a reuşit să-i readucă la starea normală după vreo două ore de corvoadă, făcîndu-le nişte injecţii subcutanate), cazurile cetăţenilor care au prezentat unor persoane sau diverselor instituţii dracu ştie ce bazaconii în loc de bancnote, precum şi cazurile persoanelor care au suferit daune de pe urma schimbării unor asemenea bani.

Dar e de la sine înţeles că cel mai neplăcut, cel mai scandalos şi mai de nerezolvat dintre toate cazurile a fost răpirea capului defunctului literat Berlioz, direct din sicriul expus în sala „Griboedov”, fapt petrecut ziua-n amiaza mare.

Cei doisprezece oameni care efectuau ancheta culegeau ca pe o andrea ochiurile blestemate ale acestei afaceri complicate, răspîndite în întreaga Moscovă.

Unul dintre anchetatori sosi la clinica profesorului Stravinski şi ceru să i se prezinte în primul rînd lista persoanelor care fuseseră internate în ultimele trei zile. În felul acesta au fost găsiţi Nikanor Ivanovici Bosoi şi nefericitul prezentator căruia răufăcătorii încercaseră să-i smulgă capul. De altfel, personajele acestea n-au reţinut prea mult atenţia anchetei. Acum era lesne de stabilit că aceştia doi au căzut victimă uneia şi aceleiaşi bande conduse de acelaşi mag misterios. În schimb, • Ivan Nikolaevici Bezdomnîi i-a trezit anchetatorului un interes deosebit.

Uşa camerei 117, în care locuia Ivanuşka, s-a deschis în seara de vineri, şi în prag apăru un bărbat tînăr, cu faţa rotundă, liniştit, plăcut şi blînd, care nu semăna defel cu un anchetator, cu toate că era unul dintre cei mai buni anchetatori din Moscova. Acesta văzu un tînăr întins în pat, palid şi tras la chip, cu nişte ochi în care se citea o lipsă de interes faţă de tot ce se petrecea în preajmă, nişte ochi care ba se îndreptau undeva în depărtare, dincolo de tot ce se afla în jur, ba se interiorizau. Anchetatorul s-a prezentat cu blîndeţe, zicînd că a trecut pe la Ivan Nikolaevici ca să stea de vorbă cu el despre întîmplările petrecute alaltăseară la Patriarşie prudî.

Vai, cît ar fi triumfat Ivan dacă anchetatorul ar fi venit la el mai devreme, măcar în noaptea dinspre joi, cînd Ivan încercase cu atîta furie şi aprindere să se facă ascultat în legătură cu cele petrecute la Patriarşie prudî! Acum visul lui de a ajuta la prinderea consultantului se împlinise, nu mai avea nevoie să alerge după nimeni, veniseră ei la dînsul, anume ca să-i asculte relatarea celor întîmplate miercuri, seara.

Dar, vai, Ivanuşka se schimbase cu totul în timpul scurs din clipa morţii lui Berlioz; era gata să răspundă prompt şi politicos la toate întrebările anchetatorului, dar în privirea şi în glasul lui se simţea indiferenţa. Soarta lui Berlioz nu-l mai tulbura pe poet.

Înainte de a sosi anchetatorul, Ivanuşka dormita întins în pat, şi prin faţa lui se perindau tot soiul de vedenii. Astfel i se năzări un oraş ciudat, de neînţeles, inexistent, cu blocuri de marmură, colonade sculptate, cu acoperişuri strălucind în soare, cu turnul lui Antonius negru, sumbru şi nemilos, cu un palat pe colina vestică, scufundat pînă aproape de acoperiş în verdeaţa luxuriantă a unei grădini tropicale, cu statui de bronz care, arzînd în lumina apusului, se înălţau deasupra acestei grădini; văzu defilînd pe sub zidurile oraşului străvechi centuriile romane ferecate în zale.

Prin negura somnului, în faţa lui Ivan se ivi un om stînd nemişcat într-un jeţ, cu obrazul ras, palid, galben, nervos şi obosit, un om într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, care privea cu ură spre grădina bogată, în care se simţea străin. Mai vedea un munte galben, pleşuv, în vîrful căruia se aflau nişte stîlpi cu drugi de lemn ţintuiţi transversal, pe care nu mai era nimeni.

Cele petrecute însă la Patriarşie prudî încetaseră să-l mai preocupe pe poetul Ivan Bezdomnîi.

— V-aş ruga să-mi spuneţi, Ivan Nikolaevici, la ce distanţă vă aflaţi dumneavoastră de portiţa turnantă, atunci cînd Berlioz a căzut sub tramvai.

Un zîmbet nepăsător, abia perceptibil apăru pe buzele lui Ivan, şi acesta răspunse:

— Eram departe.

— Dar omul acela în haine cadrilate se afla chiar lîngă portiţa turnantă?

— Nu, şedea în apropiere,