al IX-lea a imaginat o situaţie asemănătoare, dar în stil glumeţ: pariul pe care-l câştigă un predicator exclamând pe ton de injurie la începutul cuvântării sale: „sângele şi moartea Hristosului!”)

  Formula nietzscheană a fost interpretată în sensul că ne este permis să fim răi. Înseamnă că n-a fost măcar citită cu atenţie. E o invitaţie la starea unde nu mai există nici binele, nici răul, după cum în acea „regiune” nu mai pot fi concepute în nici un chip bipolarităţile, dualităţile, contradicţiile.

  Acolo unde nu există (încă nu există ori nu mai există) ştiinţa binelui şi răului, stăpâneşte bunătatea pură a lui Dumnezeu şi a primelor zile ale creaţiunii.

  Cât de greşit este să poţi crede că dincolo de bine şi rău ar fi permanentizarea şi definitivarea unuia din cei doi termeni. Pe tărâmul acela binele e unul şi e absolut. Acolo ajung cei doi eroi ai Cavalerului Ordinului Santiago, tatăl şi fiica, în piesa lui Montherlant, contopindu-se în Unul.

  Cum mi-aş închipui, exprimată în termeni lumeşti, o asemenea stare? Prin muzica lui Mozart, care şi ea nu e nici tragică, nici veselă, ci graţioasă şi euforică, nedespărţită, neştiutoare. Şi în orice caz nu prin rămânerea printre răbufnirile dublului teren predilect al răutăţii: mahalagismul şi zavistia.

  Kisiakov, personajul unui roman de Henry Troyat, duce până la capăt raţionamentul ereticului Marcion (Dumnezeul din Vechiul Testament, Tatăl, este de fapt zeul răului).

  Fantasmă de manicheism absolut: răul, ca şi binele, este de esenţă divină. Vrând să alunge răul din creaţiune, Hristosul 1-a trădat pe Dumnezeu care, furios, s-a bucurat de răstignire, de umilinţele şi de suferinţele lui Iisus.

  Dumnezeu, creatorul lumii aşa cum este ea, nu-i tot una cu blândul prooroc voitor de o lume din care să dispară tot vicleşugul. Tatăl a tăcut şi n-a intervenit pentru că îl ura pe crucificat, lăsându-l să moară în chinuri.

  Într-atâta ni se pare nouă oamenilor de bizară ideea iertării, încât Zola în romanul său Madeleine Ferrat susţine că Hristos poate ierta, dar Dumnezeu Tatăl nu; şi că până la urmă tot suntem aspru pedepsiţi pentru ceea ce am făcut, măcar de ne-am căit. La Tatăl nu ţine căinţa! (Marele umanist, umanitar şi progresist Zola!)

  Jilava, Gherla, Aiud.

  Teologia exprimă starea noastră mai bine decât zoologia.”

  Emil Cioran.

  Două nume stârnesc interesul tuturor celulelor prin care trec. Sunt în măsură să dau informaţii despre Teilhard de Chardin şi Eugen Ionescu, ale căror opere le-am citit în întregime datorită lui Dinu Ne.

  Cu privire la Eugen Ionescu reacţiile sunt două: simpatie şi curiozitate la tineret şi aversiune indignată la oamenii în vârstă. Costache Bursan, care-mi arată multă afecţiune, după ce-i povestesc una din piesele citite, se răsteşte la mine supărat foc. Mă face cu ou şi cu oţet. Degeaba îi arăt că nu sunt (vai!) autorul piesei, ci numai povestitorul, degeaba invoc afişul din hanurile farwestului: „Nu trageţi în pianist”, conu Costache rămâne îmbufnat timp de trei zile, iar după ce se împacă mă roagă „să nu mai colportez asemenea orori.” (Păţesc şi mai rău cu părintele M. Când rezum într-o seară caldă, la Jilava, Brave New World de Huxley. A durat până ce l-am putut convinge că nu sunt partizan al zămislirii în eprubetă a copiilor. Părintele M. E un om bun şi înţelegător; mai târziu, surâzând, mi-a spus că-i pare rău; dar cu profesorul Petrescu, un fost cuzist, am avut de furcă din pricina Fermei animalelor a lui George Orwell în care, zor nevoie, ţinea să vadă opera masonilor!)

  Virgil Bit., Mihai F., I. Bod., GH. De la Ţară şi o mulţime de alţi tineri mă ascultă cu atâta atenţie şi bună dispoziţie când îl prezint pe Eugen Ionescu, încât îmi dau şi mai bine seama de valoarea autorului şi de puterea lui de a exprima spiritul epocii noastre.

  Povestesc din Ionescu: Cântăreaţa cheală, Jacques ori supunerea, Scaunele, Lecţia, Amadeu ori cum să te descotoroseşti de belea, Victimele datoriei, Rinocerii (pe care-i citisem câteva zile înainte de arestare).

  În convorbirea dintre soţii Martin în Cântăreaţa cheală („Ce coincidenţă, ce coincidenţă.”) desprind o foarte savantă construcţie, mi se pare incontestabilă analogia cu o fugă de Bach. Un foarte bun specialist în muzică îmi dă dreptate. După cum e firesc, stărui asupra Victimelor datoriei, care este istorisirea unei anchete. Tinerii ascultă fermecaţi, ba şi ceilalţi sunt prinşi. De multe ori, între zidurile vechi ale Jilavei, Aiudului şi Gherlei, un eterogen şi neaşteptat public în zeghe aplaudă piesa aceasta a lui Ionescu mai abitir – probabil – decât publicul (în haină de seară?) de la teatrul La Huchette. De aceeaşi atenţie se bucură Huis-Clos de Sartre şi Procesul lui Kafka, ambele pline de putere profetică şi făcute parcă anume spre a fi povestite în locuri ca acela în care ne aflăm. Pe Kafka şi Sartre îi ascultă cu interes şi bătrânii. (Conu Costache nu mai spune că sunt „prostii şi sfruntate porcării”.) Dreptatea cere să spun că şi dintre adulţi unii se arată receptivi faţă de Eugen Ionescu. (Avocatul D. Vgl., bunăoară, caracter dificil, om ciufut, ascultător pretenţios, deîndată se înclină fără rezerve. E şi mare wagnerian şi nietzscheist.)

  Reacţiile faţă de Teilhard de Chardin sunt mai nuanţate, vârsta nu mai e un criteriu despărţitor. Preoţii catolici sunt discreţi, ortodocşii nu-l resping. O dată mai mult se manifestă atitudinea degajată a ortodoxiei în raport cu ştiinţa: o lasă să-şi vadă de ale ei. (Desprind aici şi niţică înţeleaptă desconsiderare: ce importanţă au descoperirile lumeşti! Pe când la catolici se vădeşte o îngrijorare legată de rolul imens pe care-l joacă materialitatea, politica în catolicism – justificată şi ea: de vreme ce Dumnezeu a creat lumea şi a lăsat-o să-şi chivernisească treburile, cine să se ocupe de ele de nu oamenii şi în special cei mai calificaţi dintre ei?)

  Din discuţiile purtate reţin câteva puncte: a) trecerea, prin evoluţie, de la simplu la complex pare a fi o realitate incontestabilă. E vorba de o evoluţie cronologică, nu cauzală. Ideea de