Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gânduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard.) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decât pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără voie.

  ,Ai învins, Galileene!” ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe câmpul de luptă cu perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mâinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mântuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

  Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. În planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (având în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetând de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer devenea o carte sfântă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot păgân era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie, curat şi pios, exemplar.

  În acest păgânism (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat, unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

  Iulian reneagă şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas. (Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

  Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil” ca împărat şi om, s-a priceput totuşi – cu iscusinţă de intelectual şi sânge rece de teoretician – să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din câte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decât ceea ce se făcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

  Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: că toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricât de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

  — Lumea ştie că Henric al IV-lea şi-a abjurat protestantismul pentru a putea să intre în Paris şi să devină regele Franţei: „Parisul face, zău, cât o liturghie.” Dar ce se ştie mai puţin este cum a evoluat ulterior regele, cum din catolic de convenienţă a devenit catolic convins. Cardinalul Du Perron a putut constata evoluţia marelui suveran care, acum conştient de superioritatea catolicismului, a menţinut edictul prin care stabilise libertatea religioasă.

  — Exigenţii.

  Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

  Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: când ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism, pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat, uitându-se la statuia Libertăţii: Câte crime se comit în numele tău!

  Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osândiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama – ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

  Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care – cuprins de o sfântă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mânie legitimă – se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

  Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pândindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze.

  Gherla, 1963

  Conversaţie cu colonelul Traugott Br. Formula lui Nietzsche – Jenseits von Gut und Bose84 – nu este, îi spun, decât repetarea unui adevăr creştin de mult ştiut, asupra căruia a stăruit cu deosebită pricepere Meister Eckhart în secolul al XIV-lea. Dumnezeu e dincolo de toate celelalte noţiuni ale relativităţii noastre.

  Meister Eckhart speria călugăriţele din Colonia – şi-şi scandaliza superiorii – începându-şi predicile cu fraze ca: Dumnezeu nu e bun, Dumnezeu nu e drept, Dumnezeu nu e necuprins, Dumnezeu nu e puternic. Urma o pauză de consternare, iar după aceea fraza era reluată: aşa cum nu e nici rău, nici nedrept, nici mic, nici slab; Dumnezeu stă dincolo de aceste subîmpărţiri. (Prosper Mérimée în Cronica domniei lui Carol