Locuitoarele umane ale casei adoră câinii şi pisicile, le acordă cea mai devotată grijă şi le sunt roabe.

  E ca într-o piesă de Noel Coward şi ca într-un roman de Dickens.

  Se simte că asupra casei acesteia duhul lui Dumnezeu se lasă adeseori.

  La Dickens mai ales îl poartă gândul pe musafir. Care-i esenţa operei lui Dickens? De ce este atât de mare acest romancier, la prima vedere simplu povestitor al unor melodrame? Secretul este că în opera lui nici răii nu sunt chiar răi. Mai mult o fac pe răii, aşa li s-a scris rolul.

  Dickens este Origen al lumii modeme. Desprindem uşor în opera lui pe un adept al apocatastazei origeniste. Cititorul pricepe că, la Dickens, toţi până la urmă se mântuie, pentru că toţi în prealabil se vor pocăi. Totul se va termina cu bine. Răul şi Răii n-au fost decât aparenţe trecătoare.

  Apocatastaza – secretul operei lui Dickens şi al imensului ei surprinzător succes – este ne-ortodoxă. Biserica a osândit-o de mult. Din pricina ei n-a fost trecut Origen în rândurile sfinţilor. Dar continuă să rămână o dulce iluzie a sufletului nostru.

  Biserica discută dacă avem ori nu dreptul de a ne ruga pentru sufletele din iad. Dar Lebedev (în Idiotul) se roagă pentru doamna du Barry. Preotul din Le Journal d'un curé de campagne de Bernanos se roagă pentru Martin Luther. Bernanos, el, se ruga pentru Iuda. Sf. Dominic pentru osândiţii din iad. Iar Sf. Ioan Scăraru se roagă pentru însuşi Satana.

  Gentilul abate Mugnier fusese întrebat dacă într-adevăr crede în iad. Abatele: cred, fireşte, de vreme ce aşa ne învaţă sfânta noastră Maică, Biserica. Dar mai şi cred că nu e nimeni într-însul.

  Manole despre morală şi libertate.

  Fundamentul drepturilor naturale e în educaţia pe care o primesc oamenii, în mentalitatea lor: ţine de ceea ce cred, de faptul că au sau nu o credinţă, în vreo regulă, de părerea pe care şi-o fac – în sensul cel mai simplu – despre cinste şi corectitudine. Nu e nevoie să ştie multe lucruri, e neapărată nevoie să fie convinşi de valoarea unui singur cuvânt, un adjectiv: cumsecade.

  Teoreticienii democraţiei privesc prea sus: cred că distrugând religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul şi distincţia vor obţine totul.

  Când eu le spun acestor atât de progresiste personaje că vor pierde totul, sunt luat în batjocură. Ce legătură, spun personajele, poate să fie între viaţa de familie şi libertatea politică, între morală şi puterile Statului, între educaţie şi drepturi? Să ştii că greşesc rău de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplină autonomă, dar nu poate funcţiona decât într-o societate morală. Prevost-Paradol şi Victor de Broglie credeau că dând massei sufragiul universal o satisfaci, o împiedici de a mai cere altceva pentru că – ziceau ei – ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau bănui că în curând massa va cere mai mult, va întrebuinţa drepturile ei politice în scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma socială, apoi revoluţii morale şi în sfârşit catastrofe mintale, totul.

  Mă, poate că e întristător, dar aşa e: ne aşteptam să nimerim undeva departe, suntem readuşi pe cale circulară la instituţiile şi ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educaţie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, mă, aici e miezul. Dacă spui că legile trebuie să fie conforme cu idealul de justiţie al grupului social, nu ajunge; grupul poate să aibă un fals ideal de justiţie. Dacă spui că votul universal va rezolva totul, minţi; pentru că votul universal poate introduce sau aproba tirania. Dacă aştepţi ajutorul de la cultura ştiinţifică eşti naiv, ştiinţa nu se sinchiseşte de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omeneşti fundamentale şi naturale: e imaginea înduioşătoare şi înălţătoare, sfântă şi gravă a omului cumsecade. Credinţa în coexistenţa libertăţii cu surparea principiilor e o glumă sau o inconştienţă. S-o creadă ăi din Sărindar. Libertatea e bun de preţ şi e rară: popoarele care din când în când, în cursul istoriei, se bucură de libertate au noroc. Ştii parcă ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuţi mai mari şi tărie mai multă pentru a şti să duci o viaţă fericită decât pentru a îndura nenorocirea.

  — Dezbaterile pentru Constituţia din 1923. Episcopul Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin: cer ca în articolul 5 despre drepturile românilor să se prevadă că legea doar consfinţeşte drepturile naturale ale omului.

  — Nu folosesc un stil exagerat şi hulitor când afirm sus şi tare ce reţetă americană de fericire şi ce carte de-a lui Dale Carnegie la puterea n este creştinismul. Căci iată cum scrie Isaia (55, 12): „Şi voi cu veselie veţi ieşi şi în pace veţi fi călăuziţi: munţii şi dealurile vor izbucni în strigăte de veselie înaintea voastră şi toţi copacii câmpului vor bate din palme!” (Şi David – în II Regi, cap. 6 – care joacă şi sare înaintea chivotului şi se dezgoleşte înjosindu-se în ochii snobilor şi răspunzându-le: Binecuvântat este Domnul, cânta-voi şi voi juca înaintea Domnului şi mă voi înjosi şi voi fi încă şi mai mic în ochii voştri, sau în Ps. 95: Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul, clătească-se marea şi toate cele ce sunt întru ea; să se bucure câmpiilE. Toţi copacii pădurii. Şi 97, 10: Râurile vor bate din palme.).

  — Noi vorbim de blândeţea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însuşirea aceea este curajul.

  — Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amândouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e