E lucru teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvârşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă.

  Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.

  Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămâne creştin: e o suferinţă căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frământările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este în Sinea Sa blândeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuia creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atât de blând, adică atât de slab, ca să-l scoată din ea.”

  Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă indispensabilă a unei suferinţe adevărate: „Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decât în a accepta (iar nu a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa.

  Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte – înfricoşătoare ironie – de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, duşmanul lor de moarte, dar din dragoste.”

  Creştinismul: reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface – fără a o desfiinţa – şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Ştia, conu Alecu, ştia că are să se întoarcă mai curând sau mai târziu, încaltea. Dovadă că Brătianu ştia ce face e că Maria a fost mai înverşunată decât toţi, îşi cunoaşte bine plodul. Alecu a vrut să ajungă la o împăcare fiindcă îşi cunoştea oamenii şi nu se îndoia că aveau să-l primească şi să-l aclame pe dezertor când se va înapoia, că dezertor a fost, şi de două ori. La Odessa cu Zizi a fugit în plin război, părăsindu-şi şi postul de ofiţer. Şi s-o ştiţi de la mine, e notoriu, a luat şperţ – şperţ – la un contract de furnituri militare încă de pe când era prinţ, că ce-a făcut când a fost rege nu mai e nevoie să spuN. Dar nenorociţii de Vaida şi de Tătărescu.

  — Manole despre libertate şi morală:

  Societatea e în stare să se opună unei măsuri tiranice sau imorale numai când e ea însăşi foarte morală. Cu atât mai mult o democraţie: ea nu se poate lipsi de morală – şi nici de regalitate. Cu cât se merge mai departe cu dreptul de vot, cu atât democraţii ar trebui să se sprijine pe cele mai rigide principii morale. (Da’ parcă n-a spus-o Montesquieu! La el cuvintele sunt: republică şi virtute.) Sufragiul e acum absolut: dacă deţinătorii lui nu sunt înfrânaţi de morală, vor putea face orice vor, vor putea proclama cele mai imorale măsuri pe cale de lege. Democraţii nu-şi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer drepturi depline pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei.

  Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie întâi supusă moralei. Cine nu vrea să înţeleagă această necesitate şi nici nu-i convine să o recunoască deschis, recurge la un subterfugiu şi afirmă – auzi, mă – că societatea are nevoie de „cultură adevărată şi adâncă?” E o formulă care cântăreşte o mie de tone de greoaie ce e, iar înăuntru e goală. Trebuie să ai curajul de a spune lucrurilor pe nume: nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală. Ăsta-i cuvântul pe care-l evită cu toţii şi de care se tem: morala. Cultura singură nu ajunge: poţi să fii instruit şi totuşi brutal, simplist, nătâng şi elementar. Ceea ce cred democraţii că ajunge: aşa-zisul sentiment democratic e fireşte şi mai puţin suficient. Sentimentul democratic nu-i decât o părere politică, vine şi se duce, o iei şi o laşi după împrejurări şi potrivit cu interesele tale. Dar morala e temelia culturii şi vieţii politice a societăţii. Cultură „adevărată”, „adâncă”, ştiinţă „înaintată”, spirit democratic „puternic” sau „înalt”: vorbe goale, mă. Câtă vreme ţine de ele, libertatea dansează pe o sârmă subţire, e o ladă cu indicaţia „atenţie! fragil” încăpută pe mâini de hamal ameţit. O consolidează morala, numai ea. Ascultă, morala e izvorul libertăţii, morala e condiţia libertăţii, morala e pavăza libertăţii.

  Bucureşti, 1931

  Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi şi pe toate. „

  Dickens, Colind de Crăciun.

  Casa – parter şi etaj în stil olandez – unde locuiesc văduva doamnă Iosif, cele trei fiice ale ei, o bunică senzaţional de bătrână, încă o nepoată, o bucătăreasă şi două jupânese, e pe strada Justiţiei; îşi mai au domiciliul acolo patrusprezece pisici adulte şi nouă câini şoricari. Dintre pisicile adulte, de vârste diferite, sunt mereu gravide vreo câteva, iar prin colţuri se află coşuri cu noi prăsile: pui care abia au făcut ochi, vietăţi cu aspect de şoareci şi mâţişoare pufoase şi jucăuşe. Şoricarii se înmulţesc şi ei, cu mai puţină intensitate, dar constant. Între aceste două specii şi între toate aceste animale se creează complicate relaţii de rudenie, care l-ar ului (1966) pe Claude Levi-Strauss, răsturnându-i structurile endogamice. Pe scara interioară a casei – destul de prost luminată (clădirea întreaga-i cam părăginită) – este primejdios să circuli, furnicându-ţi între picioare tot