Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV – secolul al XVII-lea – îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintâi felurite nume proprii.

  Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii, făgăduindu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul – încrezător, cinstit, naiv – va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)

  Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cât va fi închis (şi mai târziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.

  — Proştii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.

  Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.

  E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atâţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.

  La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali, după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru.

  Digitaţie rapidă. La englezi: leger-de-main, mână uşoară. Totu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu a brânzii nouă. Uite popa nu e popa. Înrudire cu dracul, mereu grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce sâmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atât erau de grăbiţi încât au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să poarte crucea: scape blestematul de chin pe câteva clipe numai să meargă treaba mai repede.

  — Kierkegaard despre rugăciune: „Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge a fi el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent când se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte.”

  — Manole despre întemeierea Republicii franceze:

  În 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi nu sunt decât „republicani resemnaţi”, nu fac decât să continue opera restauraţiei din 1815. Chiar şi când „republica conservatorilor” e înlocuită cu a Republicanilor după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine revoluţia. Mac-Mahon e silit să renunţe la ideea unui minister Rochebouet, cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure în acternum zice Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar visările unui poet. În 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi înmormântat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă 1-a luat în seamă. Pentru Gambetta, Hugo era un bătrân utopist, un poet visător, un fanatic, un bărbos.

  — Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. Închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adâncuri şi adevăruri finale. Cât de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile savante, în Coana Chiriţă!

  Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard: „încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etC. Au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi.

  Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decât a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului.

  Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfârşite moduri