la drept vorbind nici n-ai vreo altă îndatorire morală. Tăria unui ins este pe măsura slăbiciunii sale. Nu e tare decât fiindcă e şi slab şi e mai tare decât slăbiciunea sa, şi cu cât e slăbiciunea mai mare cu atât e mai mare şi tăria, numai s-o domini, cât de puţin. Forţa morală, oricât de slabă ar fi, nu constă decât în a fi mai tare ca tine însuţi. Tăria morală a cuiva e pe măsura nevolniciilor sale; tăria mea morală e direct proporţională cu nevolnicia morală care mă pândeşte.

  Minune „Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai extraordinar faptul că omul este imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu.” riscul divin „Aşadar iadul nu-i o lucrare a lui Dumnezeu, ci a omului; iadul este riscul lui Dumnezeu, nu al omului.”

  Sunt în stare, de unul singur, să ridic în faţa lui Dumnezeu o împărăţie asupra căreia Dumnezeu n-are nici o putere: iadul.

  Acolo unde sunt, acolo e o voinţă liberă şi acolo unde e libera mea voinţă, iadul absolut şi veşnic există virtual.

  Ce emoţie, copil fiind, să descoperi că eşti un om inviolabil împotriva căruia până şi voinţa lui Dumnezeu nu poate să facă nimic.

  M-ai dăruit pe mine însumi mie, ceea ce înseamnă că pot dispune de mine pe veci, chiar împotriva Ta.

  Iadul este cea mai mare durere a lui Dumnezeu înainte de a fi a mea.

  Prostie „Dumnezeu este o relaţie, cea mai frumoasă relaţie, de care nu se poate să voieşti a te lipsi fără a da dovadă de prostie.

  Va să zică, lui Dumnezeu, căruia îi datorez propria şi absoluta mea suveranitate, i-aş tăgădui însăşi fiinţa, ca şi cum n-ar însemna să mă reneg mai mult şi-n primul rând pe mine însumi.

  Iad „Iadul nu este altundeva decât în locul cel mai arzător al inimii lui Dumnezeu, în inima însăşi a Cerului. Iadul este gelozia lui Dumnezeu, ideea sa fixă, imboldul singurei sale dureri de neînţeles. Dacă mă pierde pe mine, nici îngerii nu-i sunt consolare.”

  — Manole împotriva lui Woodrow Wilson:

  — Idealismul lui Wilson a produs numai nenorocire: în America, unde era cunoscut, n-a avut succes; nu i s-a ratificat tratatul, n-a fost reales. Congresul 1-a primit cu toată răceala. Succes a avut în Europa, unde se fotografia împreună cu doamna şi numeroşi prieteni, prin castele (ca Briand care juca golf cu plenipotenţiarii britanici şi Cicerin care apăruse, mare demnitar comunist, cu un joben strălucitor la conferinţa de la Geneva). Nicolson, care crezuse în diplomaţia la lumina zilei, în conferinţe internaţionale şi în entităţile wilsonismului, şi-a schimbat părerile după ce a lucrat la Paris. O inteligenţă aspră, tare ca diamantul, e mai bună ca tot idealismul din lume. Intenţiile bune nu ajung, verificarea vine mai târziu, din apropierea de realitate. Inimile filantropice pot provoca dezastre în lumea faptelor. Odată săvârşite, greşelile politice nu pot fi răscumpărate cu lacrimi. Să-ţi spun eu ce a scris Maurras, uite ce a scris Maurras în cartea lui despre preşedintele Wilson: „Sângele e acel care plăteşte. Adevăraţii filantropi sunt cei care pun niţică pătrundere şi raţiune în slujba forţelor oarbe ale inimii.”

  — Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricând, oriunde):

  Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cât mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgârcit la formulări. Întrebării: „Îl cunoşti'?” să i se răspundă cu „Da”, iar nu cu „Da, îl cunosc”. Între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori”, ci „rar”.) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.

  Să vorbească numai şi numai când e întrebat şi să se mărginească a răspunde – cât mai strict – întrebării, fără a mai adăuga ceva.

  În tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului – tăceri abil create de anchetator – să se ferească a umple aceste penibile momente luând el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: când anchetatorul spune: „să discutăm liber”, atunci se impune o atenţie mărită.) Să mintă cât de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.

  De ce? De ce să nu se spună adevărul, când nu e primejdios?

  Pentru două motive: a) Având de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament; b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinând discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.

  Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. Bolingbroke (viitorul Hernie al IV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat).

  A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etC. Nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.

  Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decât cel menţionat