Rosenkavalier. Aceeaşi distincţie, un acelaşi reflex de perfecţiune, o aceeaşi patină de lux rafinat şi totodată o aceeaşi nuanţă de nostalgică şi fragilă prezenţă a trecutului.

  Apartamentul, încăpător, bine împărţit, era prost ţinut. Fotoliile mai toate desfundate, mobilele puţine, covoarele foarte jerpelite.

  Spre deosebire de maică-sa şi mătuşa sa, Tr. – mică, rotundă la faţănu era nici frumoasă şi nici gen „cucoană mare”. La ea freamătul, capacitatea de a se devota, interesul pentru viaţă, nesfârşita răbdare în a da fiecăruia atenţie şi a-l asculta, inteligenţa mobilă (aproape ahtiată, dând senzaţia de răsuflare oprită), darul de a isca şi transmite simpatia fără a pierde ceva din misterul unei fiinţe pe care nu era greu s-o ghiceşti drept neconvenţională, ţineau locul altor calităţi mai exterioare. Faţă de prieteni ea nu se mulţumea să le fie auditoare negrăbită şi plină de solicitudine. Deîndată punea problema: ei, ce facem? (La plural.) Cum te pot ajuta?

  La ceaiurile noastre, Tr., comunistă pocăită, participa cu puţine vorbe. Îşi lua în serios rolul de gazdă şi cu toate că numeroasele sanvişuri şi dulciuri erau pregătite de marchiză (menajeră de soi), ea le servea, alergând din casă la bucătărie, ţinând seama de gusturile fiecăruia, elogiind-o discret pe maică-sa.

  După o fază mistică (Duţu, Paul Sim., Virgil Când.) au urmat ca musafiri statornici – ulterior vizitei la Câmpulung – Dinu N., Al. Pal. („Crăiialeanu” până în 1955), Paul Dim., Ghiţă Vetra, Mihai RaD. Şi eu. (Nego de câteva ori în 58.)

  Mondenitatea seniorială o susţine – în afară de marchiză – mai ales Paul Dim., mereu spilcuit, dezinvolt, cu sacul plin de glume şi rafinate cancanuri din lumea bună. Dandyul acesta are păreri politice hotărâte, citeşte aproape totul şi judecă temeinic. II critică pe Voltaire ca teoretician, dar nu îngăduie să fie atacat de oricine. E un senior, zice, nu orice mârlan – pentru că merge duminică cinci minute la biserică – are dreptul să-l ponegrească pe acest mare domn.

  Articolul lui Cioran din N. R. F.82- Scrisoare către un prieten de departe – Paul DiM. Ni-l aduce. Tr., deîndată, propune multiplicarea şi răspândirea articolului. I-l dictăm, pe rând, cu toţii. Bate febril la maşina ei, cam hodorogită. Curând copiile sunt gata.

  După câteva zile aflăm de arestarea lui Paul. Dar s-a făcut în cadrul unei acţiuni îndreptată împotriva grupului liberal din jurul lui Bentoiu şi Aznavorian.

  Aznavorian îl întâlnise din întâmplare pe amicul nostru şi rămăsese impresionat. Acasă, în jurnalul ţinut cu grijă, îi atribuise lui Paul un post de ministru în viitorul guvern pe care-l pregătea. Ministrul fără ştire şi voie ne lipseşte mult. Ne întâlnim mai rar, mai fără plăcere şi chef; ceştile sunt la fel de graţioase şi îmbietoare, TR. La fel de vioaie şi fertilă în punerea de teme de discuţie. Dar senzaţia de fragilitate a porţelanului şi a vieţilor omeneşti ne dă târcoale mai tenace.

  — Nu există dovezi absolute. De vreme ce avem:

  — Experienţa Michelson-Morley (asupra unui sistem nu se pot face observaţii absolute din lăuntrul lui);

  — Principiul incertitudinii al lui Werner Heisenberg;

  — Teoria relativităţii şi a relativităţii generalizate;

  — Pluralitatea planurilor de conştiinţă;

  — Geometriile ne-euclidiene; de vreme ce:

  — „nu există semne” (pentru că pot fi interpretate, după cum arată Sartre);

  — Axiomele nu pot fi demonstrate;

  — Legile fizice n-au decât un caracter statistic şi probabilist;

  — Fiecare cercetător ştiinţific înainte de a-şi începe observaţiile trebuie să-şi calculeze „ecuaţia personală”;

  — Intrăm în contact şi lucrăm numai cu aparenţe şi idoli (idoli fori, theatri, tribus, specus)83;

  — Limbajul nu este mijloc cert de comunicare, rezultă că singura cale ce ne rămâne deschisă este a liberei credinţe.

  — Domnul, cu zarafii din curtea Templului, nu mai e blând şi îngăduitor. Nu-i iartă, pentru că ei ştiu ce fac. Nesfârşita sa bunătate nu zăgăzuieşte atotînţelegerea Sa şi nu-L împiedică să procedeze lucid. Dacă întrupatul are toate însuşirile omului, o are desigur şi pe cea mai înaltă, dreapta socotinţă (cuvânt pe care prefer să-l întrebuinţez mai degrabă decât pe cele de inteligenţă sau deşteptăciune, echivoce).

  „%Când simţul moravurilor se clatină, când minţim, atunci puterile oa, seacă. Dar în familiile cunoaşterea măsurii legitime, şi din ele se ivesc trentaţii şi 4 frica tulbură icnilor de o zi eclii trăieşte devorate fi mugurii noi ai dreptăţii. „

  Ernst Jünger.

  Când Claus Schenk von Stauffenberg – în jurul căruia e o pleiadă de paladini cu nume izvoditoare de legendă (Yorck von Wartenburg, Schwerin von Schwanenfeld, Adam von Trott zu Stolz, Merz von Quernheim, Axel von dem Bussche, Wessel Freiherr von Freytag-Loringhoven) – ia hotărârea să treacă la acţiune, el ştie ce-l aşteaptă. Ştie că trebuie să făptuiască acum şi că va trece în istorie drept trădător. De nu va face însă ceea ce trebuie, va fi trădătorul propriei sale conştiinţe. Şi acest curaj – foarte rar – 1-a avut discipolul lui Ştefan George. Poate că Stauffenberg a fost ultimul autentic aristocrat. Aristocrat: insul care vrea să fie mai bun, care-şi cunoaşte mai multe datorii decât drepturi, care pentru nimic în lume nu şi-ar îngădui o nedelicateţe sau un gest de iritaţie faţă de unul mai mic decât el. (Cavalerul buşido prinde un hoţ la el în casă şi-l aruncă pe fereastră, schilodindu-l; e sancţionat nu pentru răniri, ci fiindcă şi-a pierdut cumpătul.)

  — Vreme de un ceas, Stauffenberg s-a putut crede stăpânul Germaniei şi cumpăna istoriei a şovăit. Europa s-ar fi putut să fie. Doar un ceas. Avea dreptate Marcel Proust: sunt oameni pentru care fericirea este o eroare.

  — Marcel Jouhandeau despre vicii şi tărie: „Mai bine să ai toate viciile din lume decât unul singur. Se poate totuşi să n-ai decât un singur viciu şi să-ţi duci traiul cu el, numai să fii mai tare ca el. Admiţând că slăbiciunile noastre ne sunt date, ne putem da singuri tăria, care-i o strunire a slăbiciunilor noastre. Trebuie să fii întotdeauna mai tare decât tine însuţi,