să şi-o pună pentru prietenii săi.” Pentru nespusa onoare de a fi exemplificat un adevăr rostit de Cel ce este Adevărul – şi a-l fi exemplificat pe calea regală a jertfirii bunului celui mai de preţ cu o încăpăţânare vie, înflăcărată, străină de orice şovăială – sunt convins că regicidul, complicele asasinilor, partizanul tiraniei s-a izbăvit.

  — Poate că, sigur că dacă n-aş fi trecut prin închisoare, n-aş fi înţeles nici gestul lui Delescluze, nici pe al lui Le Bas.

  Acum înţeleg şi nu mă pot gândi la ceea ce au făcut aceşti doi oameni, pentru ale căror convingeri politice nu am decât repulsie, fără a mă înfiora şi a mi se face pielea de găină şi a fi cuprins de o admiraţie fără margini şi un respect egal cu veneraţia.

  — Scenă din Spovedaniile unui pelerin rus:

  Pelerinul ajunge la cocioaba în care locuieşte o pereche sărăcită: le-a ars casa, el şi-a pierdut un braţ, viaţa pentru ei nu mai e decât o ruină.

  Soţii citesc Evanghelia Sfântului Ioan şi ea izbucneşte în plâns. Bărbatul îi înţelege amarul şi o consolează spunându-i că nenorocirile îi justifică pe deplin lacrimile.

  Ea însă: Nu plâng din pricina nenorocirilor noastre, ci de bucurie, bucuria de a citi Evanghelia aceasta.

  Desigur, desigur: nebunie curată. Contabilii şi raţionaliştii să-şi vadă de drum. Oamenii raţionali – care nu-s raţionalişti – pot însă încerca.

  Jilava, 1961

  Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.

  Braşov, august 1926

  Am luat masa cu mama la %Rothenbachev: salată de cozi de raci, friptură de viţel de la rinichi, cremă de zahăr ars, bere Czell (mai dulce decât celelalte). Când plecăm, pe la două jumătate, căldura e în toi şi nu se vede nici o birjă. Dar suntem foarte dispuşi să batem drumul pe jos, cu toate că de pe strada Lungă, aproape de capăt, şi până la hotelul Coroana distanţa e mare. Cât e totul de odihnit în căldură şi cât e de miloasă viaţa şi de lipsită de urâţenii, în acest munte magic al orăşelului, refugiu, dar şi rai. %Rothenbăchev e un restaurant vestit în toată ţara, vin Brătienii cu maşina de la Florica şi de la Sinaia să dejuneze aici.

  Drumul e lung, căldura neclintită, realitatea bine ascunsă, fericirea deplină.

  — A, Brahma nu (ce-i pasă?); dar Işvara, Domnul, ne vrăjeşte – şi ne vrăjeşte în două feluri nu în unul; nu numai cu maya cea stupidă, a vrajbei, ţinerii de minte a răului, pizmei şi făţărniciei, ci şi cu cea mult mai subtilă şi fermecată a dulceţilor nevinovate ale acestei lumi, cu nenumăratele ei tentacule – dear octopus81 – ce se desfăşoară pe evantaiul duioşiilor permise: de la ceaiul englezului şi cafeluţa orientalului până la splendorile artei şi gândirii. A, Işvara Doamne, tu nu ne uşurezi sarcina.

  Gherla.

  Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav.

  În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea).

  Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.

  Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.

  Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.

  În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

  Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricţie.

  Şi nu fi supărat pe Dumnezeu. Sunt, în producţia de masă, şi aparate defecte. Proverbul e şi el îngăduitor: din zece mai greşeşte şi Dumnezeu una. (Dacă sunt credincios, cum de pot cita o zicală atât de şugubăţ agnostică? Îl aprob pe Blaga? Pomenesc zicala drept pildă de luptă împotriva tragedizării.)

  — Surorile T., la Focşani, primiseră o educaţie aleasă şi se număraseră printre cele mai frumoase fete ale oraşului. Una din ele, mai ales, Sofia, strălucea. Într-atâta încât, tânără căsătorită, reţinuse în timpul primului război mondial atenţia fermecată a generalului Averescu. Cealaltă, J., când am cunoscut-o, era şi ea o femeie încă destul de tânără, nu atât frumoasă cât distinsă, elegantă, atrăgătoare; porecla „marchiza” i se potrivea de minune. Coafura – imitând-o pe a doamnelor din secolul al XVIII-lea – portul: mereu rochii de mătase pe fond gri, maro ori violet, croite astfel încât să cuprindă şi gâtul, zâmbetul mai mult sugerat, manierele, o gentileţă distantă (şi pentru toţi aceeaşi) evocau numaidecât titlul nobiliar legat de acele însuşiri pe care – însoţite de o expresie inteligentă, pătrunzătoare, subtilă – le transmit tablourile meşterilor francezi din timpul ultimilor Ludovici.

  Cu marchiza se potrivea şi serviciul de ceai din porţelan fin căruia îi ziceam