„Echipa morţii” este expresia acestor stări de suflet ale tineretului legionar din întreaga ţară. Ea însemnează hotărârea acestui tineret de a primim moartea. Hotărârea lui de a merge înainte, trecând prin moarte.

  La începutul lui mai 1933, se formează o echipă din: preotul Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, Petru Ţocu, Constantin Savin, Bulhac, Constantin Popescu, Rusu Cristofor, Adochiţei, Iovin, Traian Clime, Iosif Bozântan, Gogu Serafim, Isac Mihai, profesor Papuc, Rădoiu…

  Înainte de a pleca să străbată o jumătate din ţară, ei îşi iau denumirea de „Echipa morţii”. De la Iaşi a sosit Căprioara. Vor merge cu ea. Au de parcurs: Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu – Tumu Severin – Oraviţa – Reşiţa.

  Până aici vor fi însoţiţi şi de preotul Duminică Ionescu. Apoi Timişoara – Arad şi înapoi la Bucureşti. În faţa lor stă cea mai mare expediţie legionară. Pleacă cu 3.000 de lei în buzunar pentru benzină şi încolo cu ce le va mai da Dumnezeu şi oamenii din cale. Merg cu legile ţării în mână. Vor păstra legalitatea, dar se vor apăra în contra măsurilor ilegale.

  La Tg. Jiu, la Tumu Severin, la Bozovici sunt urmăriţi şi atacaţi de poliţie şi jandarmi. Ei se aşează în genunchi în faţa revolverelor, cu piepturile deschise, acoperind roţile maşinii.

  La Oraviţa sunt aşteptaţi cu mitraliere la marginea oraşului şi arestaţi. După o zi, procurorul Popovici le dă drumul, negăsindu-le nici o vină. Pentru că ei nu fac nimic, nu vorbesc nimic, nu ţin întruniri. Merg şi cântă. Atât.

  Lumea însă înţelege. Îi primeşte cu flori. Le dă mâncare şi benzină pentru maşină. Pe unde trec ei rămâne o dâră de entuziasm.

  La Reşiţa le ies eu înainte.

  Aici trebuia să ţinem întrunire publică. Eram în drepturile noastre. Parlamentar, care avusesem listă în judeţul Caraş, unde obţinusem 2.000 de voturi, veneam şi luam contact cu alegătorii noştri, pentru a le face dare de seamă asupra activităţii noastre în Parlament. E legal. E perfect legal. Dar faţă de noi, legile nu mai există.

  Nici în vreme de război, Reşiţa n-a văzut atâta armată. Ea este adusă din oraşele vecine, ocupă orăşelul şi-l înconjoară de jur împrejur.

  Îmi dau seama că guvernul îmi întindea o cursă.

  El ar fi voit ca eu să încerc o ieşire necugetată; să-mi pierd calmul pentru a prilejui un motiv de reprimare:

  — Iată pentru ce oprim pe aceşti domni. Iată pentru ce trebuie desfiinţaţi. Pe unde trec, răscoală populaţia în contra măsurilor noastre de ordine, în contra armatei, a autorităţilor. Vor să facă revoluţie.

  O asemenea greşeală din partea noastră ar fi fost exploatată şi de guvern şi de presa jidănească. De aceea nu le-am dat acest prilej. Şi înecând în mine toată revolta, am ocolit orice ciocnire. Izbânda lor ar fi fost tocmai în această ciocnire. Am preferat să renunţ la întrunire.

  Echipa a plecat mai departe, a trecut prin Timiş-Torontal şi a intrat în judeţul Arad. Aici, în satul Chier, jandarmii împreună cu jidanii au răsculat pe ţărani, strigând că au trecut bandele roşii din Ungaria.

  Ţăranii, înarmaţi cu furci, cu topoare şi ciomege, s-au năpustit asupra legionarilor. Aceştia n-au mai avut timp să explice cine sunt. Loviturile i-au umplut de sânge. Lui Ciumetti i s-a rupt mâna dreaptă, căzând în marginea drumului în nesimţire. Alături de el zăcea Adochiţei. Toţi au fost răniţi. Apoi au fost arestaţi, transportaţi la Arad şi introduşi în celule separate, în arestul din acest oraş.

  Daţi în judecată pentru rebeliune, procesul a avut loc peste 10 zile.

  Au pledat avocaţii din Arad, Moţa, Vasile Marin, eu. Au fost achitaţi cu toţii.

  Populaţia românească a Aradului le-a făcut o caldă manifestaţie de simpatie.

  În urma acestui fapt, am luat hotărârea să-i însoţesc.

  O parte au plecat cu maşina, iar eu, însoţit de patru dintre ei şi de ţăranul Frăţilă, am plecat pe jos, străbătând toate satele, până în munţi, la mormântul lui Avram Iancu, o distanţă de 140 km. Ţăranii m-au primit pretutindeni cu bucurie.

  De la Ţebea, ne-am despărţit. Ei şi-au continuat drumul în Hunedoara, iar eu am plecat la Teiuş.

  LA TEIUŞ.

  Aici, tatăl meu urma să ţină o conferinţă.

  Am ajuns seara şi l-am găsit plin de sânge, în casa unui ţăran. Un mare număr de jandarmi se introdusese în sală, lovind lumea cu paturile de armă. Pe tatăl meu l-au lovit în cap.

  Legalitate! O, Legalitate!

  Un parlamentar român, cu imunităţi şi drepturi garantate merge să ţină o conferinţă şi reprezentanţii forţei publice pătrund în sală şi-i sfarmă capul cu paturile de armă. Ţărani, învăţători şi preoţi sunt cu toţii indignaţi. Am hotărât atunci ca în acelaşi loc, peste două săptămâni, să ţinem o adunare de protestare.

  Aici au sosit în ajunul întrunirii „Echipa morţii” cu camioneta, legionari din Cluj şi din Bucureşti, dar întrunirea nu s-a putut ţine.

  Un regiment de infanterie şi un batalion de jandarmi au înconjurat Teiuşul, oprind intrarea ţăranilor.

  Acelaşi lucru ca şi la Reşiţa. Am căutat să ocolesc conflictul, dispunând ca tatăl meu şi legionarii prezenţi să părăsească localitatea unde am rămas singur. Căci prezenţa unui număr oricât de mic putea da naştere la conflict, pe când prezenţa unui singur om în faţa atâtor forţe nu putea fi prilej de răscoală. Şi nici o glorie pentru cei mulţi dacă s-ar fi năpustit asupra lui.

  Totuşi, ţăranii din Mihalţ şi jur au încercat să treacă cu forţa podul ocupat de armată.

  — Podul acesta, noi, ţăranii din Mihalţ l-am cucerit în lupte grele din mâna ungurilor care îl ocupaseră. Astăzi nu admitem ca jandarmii români să ne oprească trecerea pe el, spuneau aceşti viteji şi îndărătnici ţărani din Mihalţ.

  S-a încins o luptă care a durat peste două ore. S-au tras salve de focuri. Un ţăran a fost ucis,