— Păi… a şovăit Shelly.

  Willy a înţeles şi a găsit instantaneu un mod mai bun de a-i oferi banii fără a compromite relaţia dintre ei.

  — Uite o sugestie mai bună, Shelly. Hai să tăiem zece mii din salariul tău oficial, salariul de care o să ştie Norma, şi îţi dau un avans de patruzeci de mii – ascuns într-un cont offshore din Bahamas -, iar aşa o să fim chit în patru ani. Comisioanele oricum o să fie mai mari decât salariul.

  Şi astfel şi-a obţinut Shelly banii pentru jocuri. Şi o slujbă. Şi o invitaţie permanentă la poker. Iar acum nici măcar Norma nu mai putea nega avantajele micului joc de societate pe care îl practica. Ce zi, s-a gândit Shelly după discuţia lor, pe când stătea la o coadă lungă pentru a-şi încasa biletul câştigător de douăzeci de dolari. O zi aproape perfectă. Doar o singură pată: ce bine ar fi fost dacă discuţia asta ar fi avut loc săptămâna trecută! Sau ieri. Sau chiar azi-dimineaţă! Aş fi stat la coada de o sută de dolari, cu un morman de bilete. Optzeci la opt! Fir-ar a dracu, ce cal!

  Marshal a ajuns devreme la Avocado Joe’s, un cazino mare şi ţipător, luminat de neoane, cu o maşină decapotabilă roşie, Mazda Miata, expusă chiar lângă intrarea principală – un premiu promoţional care urma să fie oferit luna următoare, i-a explicat portarul. După ce s-a afundat zece sau cincisprezece paşi într-un nor dens de fum de ţigară, a aruncat o privire rapidă în jur, apoi s-a retras imediat şi s-a întors la maşină. Era mult prea elegant îmbrăcat, şi ultimul lucru pe care voia să-l facă era şi atragă atenţia asupra lui. Cei mai bine îmbrăcaţi jucători de la Avocado Joe’s purtau jachete sport cu emblema lui San Francisco Forty-niner.

  Marshal şi-a curăţat plămânii, trăgând de câteva ori adânc aer în piept, şi apoi şi-a mutat maşina într-un colţ mai întunecos al parcajului bine luminat. După ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, s-a urcat pe bancheta din spate, şi-a scos cravata şi cămaşa albă, şi-a deschis geanta cu echipamentul sportiv şi şi-a pus bluza de trening, încă nu era în regulă, cu pantofi negri lustruiţi şi pantaloni bleumarin: ar fi atras şi mai puţin atenţia asupra lui dacă s-ar fi schimbat cu totul. Aşa că şi-a încălţat adidaşii de baschet şi s-a chinuit să-şi tragă pe el pantalonii de trening, ascunzându-şi chipul de cele două femei care parcaseră într-un loc din apropiere şi care au fluierat privind în interiorul maşinii lui.

  Marshal a aşteptat până când acestea au plecat, a mai tras o ultima gură de aer curat în piept şi apoi s-a afundat iarăşi în Avocado Joe’s. Imensul salon principal era împărţit în două săli de joc, una pentru poker occidental, şi cealaltă pentru jocuri asiatice. Salonul occidental conţinea cincisprezece mese cu pluş verde, de forma unei potcoave, fiecare fiind luminată de câte o lustră care atârna din tavan, imitaţie de Tiffany. Mesele erau înconjurate de zece scaune pentru jucători şi unul în mijloc, pentru dealer. Automate de Coca-Cola umpleau trei colţuri ale salonului, iar al patrulea conţinea un mare distribuitor automat de păpuşi ieftine şi animale din pluş. În schimbul a patru monede de douăzeci şi cinci de cenţi puteai să-ţi cumperi privilegiul de a manevra un cleşte mare, în încercarea de a apuca unul dintre premii. Din copilărie, de când se plimba pe faleza din Atlantic City, nu mai văzuse aşa ceva.

  La toate cele cincisprezece mese se juca acelaşi lucru: Texas Hold ‘Em. Se diferenţiau între ele doar prin mărimea mizei permise. Marshal s-a dus la mesele de cinci şi zece dolari şi, stând în picioare în spatele unuia dintre jucători, a urmărit o rundă. Citise suficient din broşura pe care i-o lăsase Shelly pentru a înţelege regulile de bază ale jocului. Fiecare jucător primea două cărţi cu faţa în jos. Apoi cinci cărţi comune erau împărţite cu faţa în sus, primele trei o dată („flopul”), iar celelalte două pe rând („a patra stradă” şi „a cincea stradă”).

  Se puneau în joc o mulţime de bani la mâna asta. Marshal tocmai se apropia de masă ca să vadă mai bine, când Dusty, şeful de sală, un tip şaten, care semăna cu Alan Ladd33, care fuma ţigarete de foi şi care n-avea nevoie de lecţii pentru a căpăta încredere în sine, a venit rapid spre el, l-a cercetat din cap până-n picioare, concentrându-se în mod special asupra adidaşilor de baschet gonflabili.

  — Hei, băieţică, i-a spus el lui Marshal, ce faci pe aici? E pauză?

  — Mă uit, i-a replicat Marshal, până vine şi prietenul meu, iar apoi vrem să jucam.

  — Te uiţi? Probabil glumeşti! Crezi că poţi doar să stai aici şi să te uiţi? Te-ai gândit vreodată la cum se simt jucătorii? Vezi, aici noi ne gândim la sentimente! Cum te cheamă?

  — Marshal.

  — OK, Marshal, când eşti gata să joci, vino la mine şi o să-ţi trec numele pe lista de aşteptare. Toate mesele sunt pline acum.

  Dusty a dat să plece, dar apoi s-a răsucit şi a zâmbit:

  — Hei, mă bucur să te văd pe aici, şerifule. Nu glumesc. Bine ai venit la Avocado Joe’s. Dar, între timp, până intri în joc, dacă vrei să faci ceva, orice… nu fă. Întreabă-mă mai întâi pe mine. Dacă vrei să te uiţi, du-te acolo în spate, l-a instruit el, indicând spre o sală îndepărtată din spatele unui paravan din sticlă, sau în salonul asiatic – du-te acolo. E multă acţiune şi e mişto să te uiţi.

  În timp ce se îndepărta, Marshal l-a auzit pe Dusty spunându-i unui dealer care tocmai pleca în pauză:

  — Vrea să se uite! Îţi vine să crezi? Mă mir că nu şi-a adus şi aparatul de fotografiat!

  Ruşinat, Marshal s-a dus discret în sala din