spate şi a trecut în revistă peisajul. În centrul fiecărei mese cu zece jucători şedea dealerul, îmbrăcat în uniforma cazinoului, adică pantaloni închişi la culoare şi vestă cu imprimeu floral ţipător. La fiecare câteva minute, Marshal îl vedea pe câştigătorul unei runde aruncându-i cu nonşalanţă dealerului un jeton, pe care acesta îl lovea vioi de masă înainte de a-l pune în buzunarul interior al vestei. Un obicei, şi-a dat seama Marshal, menit a-i semnala managerului că dealerul îşi punea bacşişul, nu banii cazinoului, în buzunar. Era un obicei străvechi, fireşte, fiindcă tot ceea ce se întâmpla la fiecare masa era înregistrat pe casetă video, pentru a fi cercetat mai târziu, în caz că apărea vreo neregulă. În mod obişnuit, Marshal nu era un tip sentimental, dar acum îl încânta acest mic semn de respect faţă de ritualuri în dinamicul şi cloncănitorul templu al eficacităţii materialiste Avocado Joe’s.

  La fiecare mână de Texas Hold ‘Em, prin rotaţie, trei din cei zece jucători erau obligaţi să mizeze. Dealerul împărţea potul în trei părţi: o parte rămânea pe masă, o parte era depusă în fondul casei – suma pe care o primea pentru găzduirea jocului şi a treia se vărsa în jackpot, care, conform unui afiş de pe perete, se plătea atunci când cineva avea o mână mai mare decât un ful de aşi cu decari. Jackpotul era în jur de zece mii de dolari, dintre care cei mai mulţi ajungeau la câştigător şi la cel clasat pe locul al doilea, iar o parte se împărţeau între ceilalţi jucători de la masă. La fiecare douăzeci de mâini, sau cam aşa ceva, dealerul îşi lua o pauză şi era înlocuit de altcineva. Marshal a văzut cum jucătorii cărora le mersese bine în timpul turei unui dealer îi strecurau acestuia câteva jetoane suplimentare când pleca în pauză.

  Marshal a tuşit şi a încercat să dea la o parte fumul de ţigară care îi intra în nări. Era o ironie că purta trening la Avocado Joe’s, deoarece cazinoul era un altar al bolii. Toată lumea părea bolnavă. Toţi cei din jurul lui erau palizi şi traşi la faţă. Mulţi dintre jucători stăteau acolo de zece sau cincisprezece ore. Toată lumea fuma. Carnea mai multor indivizi obezi se răsfrângea printre stinghiile scaunului. Două chelneriţe anorexice zburau de colo-colo, amândouă făcându-şi vânt cu tava goală. Mai mulţi jucători aveau ventilatoare electrice minuscule puse în faţa lor pentru a alunga fumul. Câţiva dintre ei înfulecau mâncare în timp ce jucau – creveţi cu jeleu de homar erau specialitatea de la cină. Stilul de îmbrăcăminte era informal-bizar; un bărbat cu o barbă albă asimetrică purta papuci turceşti cu vârfurile îndoite şi ascuţite şi un fes roşu. Mai erau alţii cu cizme greoaie de cowboy şi pălării monstruoase. Cineva purta un costum de marinar japonez din 1940. Mulţi erau îmbrăcaţi în ţinută de birou. Iar câteva femei în vârstă purtau rochii îngrijite, cu imprimeu floral în stilul anilor ‘50, încheiate până la bărbie.

  Peste tot se vorbea numai despre jocuri de noroc. Nu puteai scăpa de asta. Unii discutau despre loteria de stat din California. Marshal a auzit cum cineva încerca să amuze un mic grup, povestind că o cursă din El Camino fusese câştigată cu nouăzeci la unu de o mârţoagă care a terminat întrecerea în trei picioare. Marshal a văzut cum un bărbat din apropiere îi dădea un teanc de bancnote iubitei lui, spunând:

  — Nu uita, indiferent ce fac, indiferent ce ar fi – dacă te implor, te ameninţ, te înjur, plâng, orice – spune-mi să mă duc naibii, dă-mi un genunchi în coaie, apelează la karate dacă e nevoie. Dar nu-mi da înapoi bancnotele astea! Asta e vacanţa noastră în Caraibe. Mai bine fugi de aici şi ia un taxi până acasă.

  Altul ţipa la manager să pună la televizor meciul de hochei cu Sharks. Erau vreo douăsprezece televizoare, la fiecare dintre ele câte un meci de baschet, iar în jurul lor, clienţi care pariaseră pe anumite scoruri. Toată lumea pariase pe câte ceva.

  Rolex-ul lui Marshal arăta opt fără cinci. Domnul Merriman trebuia să sosească din clipă în clipă, iar Marshal s-a decis să-l aştepte în restaurant, o încăpere mică şi plină de fum, dominată de un bar mare, din lemn de stejar. Sticlă imitaţie de Tiffany peste tot: lustre, scrumiere, dulăpioare, geamuri. Într-un colţ al camerei era o masă de biliard, în jurul căreia un grup mare de spectatori care pariaseră urmăreau o partidă captivantă cu 8 bile.

  Mâncarea era la fel de nesănătoasă ca şi aerul. Nici o salată în meniu. Marshal a studiat de mai multe oferta, căutând felul de mâncare cel mai puţin toxic. Chelneriţa anorexică a răspuns doar cu un „Hă?” când Marshal a întrebat-o dacă există posibilitatea să-i gătească legume înăbuşite. Şi încă un „Hă?” când a întrebat-o ce tip de ulei se folosea în sosul de la creveţi şi homar. Până la urmă, a comandat friptură de vită la cuptor fără sos şi roşii feliate cu lăptucă – prima oară când mânca vită după ani de zile, dar măcar ştia ce mănâncă.

  — Hei, domnule doctor, ce mai faceţi? Hei, Sheila, a spus Shelly, dând buzna înăuntru şi pupând-o pe chelneriţă, adu-mi ce mănâncă domnul doctor. Ştie el ce-i bun. Dar nu uita de sos. S-a întins spre masa vecină şi a dat mâna cu un mesean care citea un formular de curse. Jason, am un cal pentru tine! Derby-ul Del Mar peste două săptămâni. Economiseşte. O sa te fac bogat – şi pe toţi moştenitorii tăi. Vorbim mai târziu, am o treabă cu amicul meu.

  Aici este evident în elementul lui, se gândea Marshal.

  — Păreţi foarte optimist azi, domnule Merriman. A fost bine la turneul de tenis?

  — Minunat. Staţi la masă cu o parte a echipei de dublu din campionatul Californiei! Dar, da, mă simt bine, domnule doctor, datorită tenisului, datorită prietenilor mei şi datorită dumneavoastră.

  — Deci, domnule Merriman…

  — Şşt, domnule