— OK, Shelly. Să continuăm cu programul din seara asta? Trebuia să mă instruieşti cu privire la îndatoririle mele. Sunt nevoit să-ţi spun că am pacienţi mâine-dimineaţă devreme, aşa că nu pot sta foarte mult. Aminteşte-ţi: două ore şi jumătate, cel mult, o sută cincizeci de minute, şi apoi plec.

  — Nţeles. Hai să ne apucăm de treabă.

  Marshal încuviinţa din cap în timp ce dădea la o parte toate bucăţile de grăsime din friptura de vită, îşi făcea un sendviş, punea deasupra felii de roşii şi lăptucă veştedă, turna peste el ketchup şi mesteca, în vreme ce Shelly îi descria ce se va întâmpla în seara aceea.

  — Ai citit broşura pe care ţi-am dat-o, despre Texas Hold ‘Em?

  Marshal a încuviinţat cu o nouă mişcare a capului.

  — Bine. Atunci, înţelegi destul cât să te descurci. Important e să ştii suficient încât să nu atragi atenţia asupra ta. Nu vreau să te concentrezi asupra cărţilor tale şi nu vreau să joci: vreau să te uiţi la mine. Ei bine, în curând o să se deschidă o masă de douăzeci-patruzeci de dolari. Uite cum stă treaba: se mizează prin rotaţie – câte trei tipi trebuie să pună bani la fiecare mână. Un tip pune cinci dolari – suma asta se cheamă „fundul” şi sunt banii casei: chiria pe masă şi pe dealer. Alt tip, „orbul”, pune douăzeci de dolari. Tipul de lângă el, „dublu orb”, pune zece dolari. Capisce până aici?

  — Asta înseamnă, a întrebat Marshal, că tipul cu douăzeci de dolari vede primele trei cărţi din flop fără să mai pună bani?

  — Da. Dacă nu plusează nimeni. Asta înseamnă că ai plătit pentru cele trei cărţi şi că o să le vezi o dată pe tură. Probabil că o să fie nouă jucători, deci o dată la nouă mâini. La celelalte opt te retragi – nu deschizi niciodată. Repet, doctore, nu cumva s-o faci. Asta înseamnă că o dată pe tură trebuie să pui miza iniţială de trei ori, în total treizeci şi cinci de dolari. O tură completă de nouă mâini durează cam douăzeci şi cinci de minute. Deci pierzi maximum şaptezeci de dolari pe oră. Dacă nu faci o prostie şi încerci să joci o mână.

  — Vrei să pleci în două ore? a continuat Shelly în timp ce chelneriţa îi aducea friptura de vită care plutea într-un sos gros. Uite ce-ţi propun. Hai să jucăm o oră şi treizeci sau patruzeci de minute, iar apoi să discutăm o jumătate de oră. M-am hotărât să-ţi acopăr toate pierderile – deci uite o sută de dolari. A scos o sută de dolari din portofel.

  Marshal a luat bancnota.

  — Hai să vedem… o sută… iese la socoteală? A scos un stilou şi a scris pe şerveţel. Treizeci şi cinci de dolari la douăzeci şi cinci de minute, şi tu vrei să jucăm o oră şi patruzeci de minute – o sută de minute. Asta vine o sută patruzeci de dolari. Aşa-i?

  — Ok, ok. Uite încă patruzeci. Şi uite, ia încă două sute – un împrumut pentru seara asta. E recomandabil să cumperi jetoane de trei sute de dolari la început – dă bine, nu atragi atenţia asupra ta şi nu te bănuieşte nimeni că ai fi un băştinaş. Îi încasezi când plecăm.

  Shelly a continuat, înfulecându-şi friptura de vită şi pâinea înmuiată în sos:

  — Şi acum ascultă-mă cu atenţie, doctore: dacă pierzi mai mult de o sută patruzeci de dolari, eşti pe cont propriu. Fiindcă singura situaţie în care s-ar putea întâmpla aşa ceva ar fi să joci. Şi nu te-aş sfătui – tipii ăştia sunt buni. Cei mai mulţi joacă de trei sau patru ori pe săptămână – cei mai mulţi îşi câştigă existenţa făcând asta. Plus că, dacă joci, nu poţi să mă urmăreşti pe mine. Şi asta-i şmecheria. Bine?

  — În cartea ta, a zis Marshal, scrie că există anumite mâini valoroase care trebuie să meargă întotdeauna cu faţa în sus: perechi de cărţi mari, as şi rege de aceeaşi culoare.

  — Rahat, nu. Nu pe timpul meu. După ce plec, doctore, te poţi distra de minune. Poţi să joci cât vrei.

  — De ce pe timpul tău? a întrebat Marshal.

  — Pentru că plătesc toate mizele tale ca să văd cărţile. Şi, pe lângă asta, ne aflăm, oficial, în timpul unei şedinţe de terapie – chiar dacă e ultima.

  Marshal a încuviinţat din cap.

  — Păi, asta cam aşa e.

  — Nu, nu, aşteaptă, doctore. Înţeleg ce vrei să spui. Cine să înţeleagă mai bine decât mine cât de greu e să te retragi cu o mână bună? Ar fi o pedeapsă crudă şi neobişnuită. Hai să facem un compromis. De fiecare dată când primele două cărţi ale tale sunt o pereche de aşi, regi sau dame, plăteşti miza ca să vezi primele trei cărţi cu faţa în sus. Dacă nu îţi intră nimic avantajos – adică dacă nu faci trei bucăţi sau două perechi – atunci te retragi: nu mai pui nici o miză. Şi apoi, bineînţeles, facem jumi-juma’ toate câştigurile.

  — Jumi-juma’? a întrebat Marshal. E legal ca doi jucători de la aceeaşi masă să împartă între ei câştigurile? Şi facem jumi-juma’ şi pierderile mele?

  — Ok. Bine. Mă simt generos – îţi păstrezi câştigul, dar trebuie să promiţi că joci doar cu perechi de aşi, dame sau regi. Cu orice altceva te retragi. Chiar şi cu as şi rege de aceeaşi culoare! Dacă faci altfel, toate pierderile sunt ale tale. De acord?

  — De acord.

  — Şi acum hai să discutăm despre chestia principală – motivul pentru care eşti aici. Vreau să mă urmăreşti în timp ce joc. Am de gând să fac o grămadă de cacealmale în seara asta,