Câteva minute mai târziu, Marshal şi Shelly şi-au auzit numele strigate în difuzor, fiind invitaţi să participe la jocul de douăzeci-patruzeci. Toată lumea i-a întâmpinat politicos. Shelly l-a salutat pe dealer.

  — Ce mai faci, Al? Uite, dă-mi chestii din alea rotunde de cinci sute de dolari şi ai grijă de prietenul meu – un începător -, încerc să-l corup şi am nevoie de ajutorul tău.

  Marshal a cumpărat jetoane de trei sute de dolari – un morman de discuri roşii în valoare de cinci dolari şi un altul de discuri albastre cu dungi albe, în valoare de douăzeci de dolari. La a doua mână, Marshal a fost „orbul” – a trebuit să mizeze douăzeci de dolari pe cele două cărţi cu faţa în jos şi să vadă cele trei cărţi cu faţa în sus de pe masă: trei pici mici. Marshal avea în mână două pici – un doi şi un şapte – deci avea culoare din cinci cărţi. Iar următoarea carte cu faţa în sus, a patra stradă, era de asemenea o pică mică. Năucit de faptul că avea culoare, n-a respectat instrucţiunile lui Shelly şi a rămas în joc tot restul mâinii, plătind de două ori miza de patruzeci de dolari. La sfârşit, toţi jucătorii şi-au arătat cărţile. Marshal şi-a întors doiul şi şaptele de pică şi a spus plin de mândrie: „Culoare”. Dar alţi trei jucători aveau culori mai mari.

  Shelly s-a întins spre el şi i-a zis cu cea mai mare blândeţe:

  — Marshal, patru pici în flop – asta înseamnă că oricine poate avea o mână de aceeaşi culoare. Cele şase pici ale tale nu sunt mai bune decât cinci pici ale altcuiva, iar şaptele tău de pică sigur o să fie mai mic decât vreo altă carte de pică a unui alt jucător. De ce crezi că ceilalţi au rămas în joc? Să te întrebi mereu chestia asta. În mod sigur aveau culoare! În ritmul ăsta, prietene, calculez ca o să pierzi aproximativ nouă sute de dolari pe oră din banii tăi – Shelly a accentuat „tăi” – câştigaţi trudind din greu.

  Auzind aceste comentarii, unul dintre jucătorii care îşi numărau jetoanele – un negru înalt, ce purta o pălărie din fetru şi un Rolex la mână – a spus:

  — Băi, eram pe cale să-mi încasez câştigul şi s-o şterg… să dorm puţin… dar… hmm, tipul joacă cu o culoare la şapte… cre’ că mai rămân un pic pe aici.

  Marshal s-a înroşit auzindu-i cuvintele, dar dealerul a spus pe un ton liniştitor:

  — Nu-i lăsa să te supere, Marshal. Am o presimţire că o să dai lovitura în curând, iar când o s-o faci, o să fii cel mai tare.

  După cum avea să afle Marshal, un dealer bun era un terapeut de grup ratat, şi întotdeauna te puteai bizui pe el că o să-i liniştească şi o să le ofere sprijin tuturor: o atmosferă plăcută la masă însemna bacşişuri mai mari.

  După aceea, Marshal a jucat prudent şi s-a retras la fiecare mână. I-au fost adresate câteva glume răutăcioase, dar cordiale pentru că juca astfel, însă Shelly şi dealerul i-au luat apărarea şi l-au îndemnat să aibă răbdare până se prinde cum merge jocul. Apoi, jumătate de oră mai târziu, avea în mână o pereche de aşi, iar cele trei cărţi pe faţă erau un as şi o pereche de valeţi, dându-i astfel un ful de aşi. N-au mers prea mulţi jucători la mâna asta, dar Marshal a adunat totuşi un pot de două sute cincizeci de dolari. Restul timpului l-a urmărit ca un uliu pe Shelly, notându-şi discret câte ceva într-un carneţel. Nimeni nu părea deranjat de faptul că-şi lua notiţe, cu excepţia unei micuţe femei asiatice, aproape complet ascunse în spatele mormanului ei de jetoane câştigate, care s-a ridicat în picioare, s-a întins peste grămada ei de discuri negru cu alb de douăzeci de dolari şi i-a spus lui Marshal, arătând spre carneţelul lui:

  — Şi nu uita, o chintă roială mare e mai bună decât un amărât de ful! He, he, he.

  Shelly era pe departe jucătorul care miza cel mai mult de la masă şi părea că ştie ce face. Şi totuşi, când avea o mână câştigătoare, puţini îi plăteau mizele. Iar când blufa, chiar dacă era în cea mai bună poziţie dintre cei de la masă, unul sau doi jucători cu mâini insignifiante plăteau întotdeauna sec şi îl înfrângeau. Când altcineva miza pe o mână servită, Shelly rămânea ca prostul în joc. Deşi avea cărţi peste medie, mormanul lui de jetoane scădea constant şi, la sfârşitul celor nouăzeci de minute, pierduse cei cinci sute de dolari. Nu i-a luat mult timp lui Marshal să-şi dea seama de ce.

  Shelly s-a ridicat în picioare, i-a aruncat dealerului cele câteva jetoane rămase drept bacşiş şi s-a îndreptat spre restaurant. Marshal şi-a încasat jetoanele, n-a lăsat nici un bacşiş şi l-a urmat pe Shelly.

  — Ai descoperit ceva, doctore? Vreun indiciu?

  — Păi, Shelly, ştii, eu sunt amator, dar mi se pare că singurul mod în cate le puteai spune mai multe despre mâna ta ar fi fost să afişezi totul pe o pancartă.

  — Hă? Mai zi o dată.

  — Ştii sistemul ăla de semnalizare cu steaguri pe care îl folosesc vapoarele să comunice între ele?

  — A, da. Atât de nasol, zici?

  Marshal a încuviinţat din cap.

  — Ai exemple? Dă-mi amănunte.

  — Ei bine, pentru început, îţi aminteşti mâinile foarte bune pe care le-ai avut – eu am numărat şase: patru fuluri, o chintă roială şi o culoare?

  Shelly a zâmbit melancolic, de parcă şi-ar fi amintit de iubirile lui trecute.

  — Da, mi le amintesc pe toate. Nu-i aşa