— Păi, a continuat Marshal, am observat că toată lumea de la masă, când avea mâini bune, comparabile cu ale tale, câştiga mai mult decât tine – mult mai mult decât tine: cel puţin de două sau trei ori cât tine. De fapt, nici măcar n-ar trebui să spun despre mâinile tale că au fost „mâini bune”, ci doar bunicele, pentru că n-ai câştigat vreun pot mare cu niciuna dintre ele.

  — Adică?

  — Adică, atunci când ai o mână bună, vestea se răspândeşte ca un incendiu în jurul mesei.

  — În ce fel mă dau de gol?

  — Păi, dă-mi voie să mă uit pe observaţiile mele. Mi se pare că atunci când ai cărţi mari, le strângi prea tare în mână.

  — Le strâng?

  — Da, le păzeşti de parcă ai în mână Fort Knox. Le strângi atât de tare, încât ai îndoi şi roţile de la bicicletă. Şi încă un lucru, când ai ful, te tot uiţi la jetoane înainte să mizezi. Hai să vedem, mai era ceva… Marshal şi-a studiat notiţele. Mda, uite aici. De fiecare dată când ai o mână tare, nu te mai uiţi spre masă, ci în depărtare, de parcă ai încerca să vezi un meci de baschet la televizor – încercând, presupun, să îi faci pe ceilalţi să creadă că nu eşti prea interesat de joc. Dar dacă blufezi, te uiţi atent la faţa fiecăruia, de parcă ai încerca să-i faci să-şi plece privirea, să-i intimidezi, să-i convingi să nu mai mizeze.

  — Glumeşti, doctore, nu? Fac asta? Nu pot să cred. Ştiu toate chestiile astea – scrie despre ele în Cartea indiciilor lui Mike Caro. Dar nu ştiam că fac şi eu aşa ceva. Shelly s-a ridicat în picioare şi l-a îmbrăţişat viguros pe Marshal. Doctore, asta numesc eu terapie! Terapie beton! Abia aştept să mă întorc la masa de poker – am de gând să-mi corectez comportamentul. O să-i zăpăcesc atât de tare, încât nici n-o să ştie ce i-a pocnit.

  — Stai! Mai sunt şi altele. Vrei să le auzi?

  — Bineînţeles. Dar hai să ne mişcăm repede. Vreau să fiu sigur că mai găsesc loc la masă. Dacă mă gândesc mai bine, dă-mi voie să-l rezerv. Shelly s-a dus hotărât pană la Dusty, şeful de sală, i-a tras o palmă peste umeri, i-a şoptit ceva şi i-a strecurat o bancnotă de zece dolari. S-a întors rapid la Marshal, cu urechile ciulite.

  — Continuă, eşti în formă.

  — Două lucruri. Dacă te uiţi la jetoanele tale, poate ca să le numeri rapid, atunci fără îndoială ai o mână bună. Cred că deja am zis asta. Dar n-am spus altceva: când blufezi, nu te uiţi niciodată la jetoanele tale. Şi pe urmă, ceva mai subtil – sunt mai puţin convins de chestia asta…

  — Dă-i drumul. Vreau să aud tot ce ai de zis, doctore! Dă-mi voie să-ţi spun, ai gura aurită!

  — Păi, mie mi se pare că, atunci când ai o mână bună, îţi pui miza pe masă cu multă blândeţe. Şi foarte aproape de tine – nu-ţi întinzi braţul prea departe. Iar când blufezi, faci pe dos – mai agresiv, arunci jetoanele exact în mijlocul mesei. De asemenea, când blufezi, deseori – dar nu tot timpul – pari să te uiţi mereu la cărţile din mână, de parcă ai spera că s-au schimbat între timp. Un ultim lucru: rămâi în joc până la sfârşit, când toţi ceilalţi de la masă par să ştie că tipul are o mână servită – deci cred că insişti să-ţi joci prea mult cărţile şi nu ţii cont de cărţile celuilalt. Ei bine, cam asta e. Marshal s-a apucat să rupă foaia cu notiţe.

  — Nu, nu, doctore. N-o rupe. Dă-mi-o mie. Am de gând s-o înrămez. Nu, nu, o s-o plastifiez şi o s-o car cu mine – ca pe un talisman norocos, o piatră de încercare pentru averea familiei Merriman. Ascultă, trebuie să plec – o ocazie unică… Shelly a privit spre masa de poker de la care tocmai plecaseră. Adunarea asta unică de fraieri probabil că n-o să-mi mai iasă în cale altădată. A, da, aproape că uitasem. Uite scrisoarea pe care ţi-am promis-o.

  I-a înmânat o scrisoare, iar Marshal a parcurs-o dintr-o privire:

  În atenţia tuturor celor interesaţi:

  Prin prezenta declar că am beneficiat de un tratament deosebit din partea dr. Marshal Streider. Mă consider complet vindecat de toate efectele negative pe care le-a avut asupra mea metoda terapeutică a dr. Pânde.

  Shelly Merriman

  — Cum e?

  — Perfect, a spus Marshal. Dacă ai putea să pui şi data.

  Shelly a pus data pe bilet şi apoi, expansiv, a mai adăugat un rând:

  Prin prezenta, renunţ la orice pretenţie de despăgubire din partea Institutului de Psihanaliză Gulden Gate.

  — Cum ţi se pare?

  — Şi mai bine. Mulţumesc, domnule Merriman. Mâine o să vă trimit prin poştă scrisoarea pe care v-am promis-o.

  — Atunci o să fim chit. O mână o spală pe cealaltă. Ştii, doctore, tocmai mă gândeam – e doar în fază incipientă, încă n-am nici un plan ai putea să faci o carieră frumuşică din consilierea jucătorilor de poker. Ai fi nemaipomenit de bun. Sau poate mă înşel – vom vedea ce se întâmplă după ce mă întorc la masă. Dar hai să luăm o dată masa împreună. M-aş putea lăsa convins să-ţi fiu agent. Uită-te în jur – sute de rataţi cu micile lor vise de mărire, înnebuniţi să-şi îmbunătăţească stilul de joc. Iar alte cazinouri sunt şi mai mari… Garden City, Club 101… ar plăti oricât. Aş putea să-ţi găsesc o mulţime de clienţi într-o secundă – sau să umplu o sală cu destul public pentru un grup de lucru – vreo două sute de jucători, o sută de dolari de persoană, douăzeci de mii pe zi – eu aş primi onorarii fixe