Tusea, nuvela lui Hugh Walpole: naivitatea îndărătnică a milenismului e prinsă subtil. Walpole: toate calculele acestea sunt făcute de oameni care interpretează pe Ezechil, pe Daniil şi Apocalipsa fără a şti ebraica ori aramaica şi fără să aibă elementare cunoştinţe de cosmografie. (Un istoric ca Jerôme Carcopino dovedeşte în cartea sa despre Iuliu Cezar cât de complexe elemente sunt necesare pentru computul unei date calendaristice aparţinând trecutului îndepărtat.)

  Cernica, 1970

  Părintele stareţ Roman: creştinismul e riscul absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mânăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mânca. Şi nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici – culmea – că ai ales calea mântuirii. S-ar putea ca după atâtea nevoinţe şi mizerii să nu te mântuieşti, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cât s-a priceput fără a visa semeaţă desăvârşire.

  Numai şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi rămâi absolut singur, şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai puţin ca de ceilalţi. Vei putea oare răbda fără a cârti?

  Creştinismul, călugăria: iată saltul (şi dincolo, vorba lui Lytton Strachey despre cardinalul Manning, nu e o saltea), iată cuptorul aprins (în care să te arunci), iată podul care se surpă în urma ta, iată flota căreia îi dai foc, aventura. Cecul e fără garanţie şi semnătură, mergi cu el la bancă şi nu ştii dacă va fi onorat. Mânăstirea (ori credinţa, nu-i mai brează) nu oferă nimic şi ia totul şi te aşteaptă, rece, la cotitură. (Mânăstirea, aşadar, pare a fi întru totul conformă idealurilor lui Georges Bataille şi teoriei acestuia despre dezinteresare şi jertfă – din care îşi face temeiurile viziunii despre lume şi viaţă. Şi faza supremă a mult admiratului pot-latch, instituţie a Pieilor Roşii. Numai că pot-latchul călugărilor este total şi întrece pe al căpeteniilor indiene, care nu-i serios şi e fariseic pentru că urmăreşte fala şi vaza: care dă mai mult? care-i cel mai dezinteresat?)

  — Cele şase elemente din domeniul cărora îşi iau termenii şi-şi aleg imaginile parabolele din Evanghelie: ogorul, via, năvodul, gospodăria, turma, cireada.

  Lecţie de simplicitate şi realism. Şi de morală foarte clară. Familia. Munca. Sinceritatea. Ascultarea.

  Unde-s toate subtilităţile şi raţionamentele noastre, firul nostru tăiat în patru? Şi toate cocoloşelile şi răsfăţurile noastre?

  Peste peisajele din Evanghelii suflă un vânt aspru şi curat. Nimic bizar. Nimic în plus. Oamenii plâng când le mor copiii, doresc să se tămăduiască dacă sunt bolnavi, se veselesc la nunţi, fac ospeţe, trudesc pentru a-şi câştiga pâinea.

  Înfrânare. Severitate. Şi echilibru; echilibrul, marele secret dezvăluit de psalmul 121: „Ziua soarele nu te va păli şi noaptea luna nu te va vrăji.” Nici chemarea lunii, tulbure, opalescentă, nici topirea în văpaia demonului de la amiază. Doar cafeniul dur al solului, iar în răcoarea scurtă a serii – după împlinirea zilei de muncă – albastrul domol al cerului.

  Gherla, camera 44

  Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închişi i se preling lacrimi: faţa îi este luminată extatic.

  Priveliştea aceasta îmi despică inima-n două şi dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viaţa, mi-aş da-o fără a sta pe gânduri. M-aş arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri şi eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivităţii, care-i superficialitate. În sfârşit.

  Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gândul. E un punct teribil de îngrijorător şi de însemnat pentru mine. Mântuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvârşiţi adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.”

  Se pare că trebuie să ne silim a înţelege. Nu-i „chiar aşa”. Mi se explică de ce:

  Mai întâi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu gândul” decât dacă o reţii, dacă o „prelucrezi” în cuget, punând în funcţiune viziunea extraretiniană, simţul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gândul când păsările trec în zbor, numai când coboară şi se aşază.)

  Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gândul e un păcat şi păcatul cu fapta e alt păcat. Două. Aşadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine păcătuieşte cu gândul n-are nevoie să-şi ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine împovărat cu unul decât cu două.

  Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante confruntări cu lecţiile realului. Au dat dovadă de „un robust simţ” arătând că totuşi există o deosebire între cele două situaţii. Altfel nu s-ar mai face distincţie între înfrânare şi desfrânare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. Înfrânatul se poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au evidenţiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-l ucide. Cine-şi propune să dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.)

  Raţionamentul: „de vreme ce păcatul cu gândul e păcat, n-are nici un rost să mă înfrânez de la faptă” e o ispită diavolească. (Şi cu cât e raţionamentul mai impecabil, cu atât e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul împărăţiei căruia Dante a văzut gheaţa: pe calea logicei.) Batjocoreşte pe Domnul interpretându-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a