pune spiritul deasupra literei şi de a nu răstălmăci un verset anume scoţându-l din întregul context al Scripturii. Atribuie divinităţii intenţia de a ne supune unor ispite cărora nu se poate rezista.

  Se urmăreşte a ni se pune în cârcă un al doilea păcat, ca şi cum n-ar fi de ajuns unul.

  Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie. Mai bine muncita înfrânare decât aroganta desfrânare.

  În Predica de pe munte s-a mers mai departe decât în Decalog: desăvârşirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gândire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpâni gândul, nu numai trupul, convinşi fiind însă că nu este tot una păcatul cu gândul şi trecerea la fapte. Modestie.

  Cazuistică? E un termen inventat de jansenişti împotriva iezuiţilor, unul din acele cuvinte care acoperă o nedreptate făcând apel la simplismul masselor (uneori se lasă cucerite şi minţi superioare: Pascal, Bossuet). Cazuistica a fost o reacţie a bunului simţ, a bunătăţii sufleteşti şi a spiritului larg împotriva absolutismului şi absurdului formulei: totul sau nimic.

  — Iehoviştii.

  Mai toţi au părăsit ortodoxia pentru motivul că „popa din sat era beţiv” sau „era curvar” sau „făcea politică” sau „era lumeţ.”

  Ca şi cum valabilitatea învăţăturii lui Hristos ar fi la cheremul ticăloşiei cutărui popă din cutare comună. (Dar e mai palpitant să fii printre cei 144000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New-York într-un turn, decât să fii o oarecare oaie a unei turme nediferenţiate la o…

  Copii mari.

  Spun: ce valoare pot avea tainele săvârşite de un preot nedemn? Deplină valoare. Soluţia a fost dată încă din anul 311 la conciliul din Arles, după erezia donatistă, care judeca întocmai ca martorii lui Iehova.

  Ex opere operato86.

  Ambele erezii (donatistă, iehovistă) ţin de un purism infantil: confuzia între instrumentul uman şi esenţa divină, care trece prin instrumentul uman ca un curent electric instantaneu necontaminat de tubul prin care se scurge.

  — Qui latronem exaudisti.

  Et Mariam absolvisti87, eşti şi Cel care l-ai văzut pe Natanail şi l-ai strigat pe Matei şi mihi quoque appelasti88.

  Mirarea extraordinară de a fi chemat. Eu?! am vrea, neîncrezători, să spunem. Nu ne vine a crede că s-a putut opri la o fiinţă a cărei netrebnicie o cunoaştem la perfecţie, că s-a hotărât să poposească în aşa murdar sălaş. Uimirii i se adaugă teama, am vrea să fugim de răspundere (de năpastă?) şi, ca Moise, am fi ispitiţi să argumentăm (spre a scăpa): cine sunt eu ca să mă alegi? Eu nu sunt om îndemânatic. Alege pe un altul.

  Exclamaţia aceasta lăuntrică de surprindere şi tulburare o vădeşte convingător gestul mâinii vameşului în tabloul lui Caravaggio, intitulat Chemarea Sfântului Matei. Viitorul apostol stă la masa lui de vameş, înconjurat de un platnic şi de câţiva tineri. În degetul pe care şi-l îndreaptă către sine se ghiceşte simţământul omului pentru care e atât de greu să creadă că tocmai el este recrutat. Cum de e cu putinţă? Atât de superficial mă cunoaşte? Ori poate că-I place să facă numai ceea ce pare imposibil? Ori poate că e de o bunătate pe care nici n-o putem închipui?

  Pe unii îi alege de buni ce sunt, pe alţii de răi ce sunt; pe unii pentru că îi iubeşte, pe ceilalţi pentru că îi e milă de ei.

  Rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în locul pericopei din Evanghelie la slujba Învierii: să vină toţi care au postit din ziua întâi, să vină şi cei care postesc din ziua a treia; ba nu, şi cei care au postit din ziua a şasea; şi cei care au postit numai din ziua a opta să vină; şi cei din ziua a noua, a zecea; să se apropie şi cei care nu postesc decât din ziua a unsprezecea. Şi cei care n-au postit deloc, vină şi ei. Vină toţi: masa e bogată, viţelul e mult. E ziua pe care a lăsat-o Dunmnezeu ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. (Când în parabola fiului risipitor rătăcitul vine acasă, e încă plin de murdăria cocinelor în care a trăit. Ce face tatăl? îi iese întru întâmpinare alergând şi-l îmbrăţişează: aşa împuţit cum e acest învins; nu aşteaptă să-şi ceară mai întâi iertare ori măcar să ajungă până în dreptul (de nu şi la genunchii) tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cât de cât. Nu. De-a dreptul la ospăţ, %ilico, hai, ce mai stăm!

  Omul politic – el poartă grija orânduirii pe cât se poate de mai bună a celor lumeşti – nu i se cere numai bunătate, ci şi multă inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.

  Manole îl citează, fireşte, pe Maurras: omul politic serios are inimă pentru sine şi minte chibzuită pentru toţi.

  — Miopia oamenilor normali. Nu pot crede că totul e cu putinţă.

  David Rousset: „Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil!”

  Aldous Huxley: „Aici te înşeli, răspunde arhidiaconul. Nu există limite. Oricine e capabil de orice, să ştii, de absolut orice.”

  Îngerii, sfinţii şi duhovnicii sunt buni, dar nu sunt naivi, creduli: ei ştiu că răul n-are fund, că omul poate coborî fără sfârşit. Secretul lipsei lor de prostie: ei ştiu că dracul există.

  De naivitate şi credulitate se poate lecui – fără a cădea în cinism – numai cine crede în existenţa diavolului.

  Observaţia lui Kenneth Clark (în Civilisation), că în primele veacuri ale erei noastre creştinismul punea accentul în artă pe reprezentarea Bunului Păstor (un tânăr frumos purtând pe umeri un miel), a Învierii, a Înălţării, adică pe a subiectelor dătătoare de nădejde, capabile să îmbie şi să liniştească, de natură să atragă prozeliţi cât mai mulţi. Abia mai târziu a îndrăznit arta să apuce pe calea realismului şi – oprindu-se acum în special asupra Răstignirii, Calvarului şi a martirilorsă mărturisească adevărata condiţie a omului în lumea