Manole despre principialitate: Să-ţi dau eu un exemplu de principialitate. Când, după ce a fost graţiat, Dreyfus s-a înapoiat de la insula Dracului, primul lui gând a fost să se ducă să-i mulţumească lui Clemenceau. Desigur. Ştii ce-a făcut Clemenceau? A refuzat să-i întindă mâna. Îl dispreţuia fiindcă primise să fie graţiat, în loc de a răbda până ce va fi fost rejudecat, achitat şi reabilitat. „Arăta a negustor de creioane.” (Tigrul către Jean Martet.)

  Şi o altă pildă, din tabăra cealaltă: colonelul Henry care s-a sinucis când a văzut că cei mai mulţi prieteni îl părăsesc deoarece au înţeles că se folosise de un act fals.

  Dar să ştii că în hulitul veac al XIX-lea – pe care nici eu nu-l iubesc, dar faţă de ce a urmat. – mai toţi erau cumsecade. Chambord a fost şi el un om de onoare. Încăpăţânarea lui e condamnabilă (pentru că şi-a lipsit ţara de binefacerile unei monarhii), dar e cinstită, inspiră un adânc respect. Pentru a nu-şi călca idealul, renunţă la tron. I-ar fi venit uşor să primească restauraţia şi apoi să impună regimul personal. N-ar fi izbutit, dar putea să încerce. N-a vrut să profite de situaţie; a spus deschis şi a repetat cu insistenţă ce vrea şi ce va face. Ţinea să fie primit aşa cum e. Nu inducea pe nimeni în eroare, scrupulozitatea lui era desăvârşită. Un pretendent care este implorat să revie pe tron, un principe pe care toată lumea îl aşteaptă şi care constant refuză deoarece nu-i permite conştiinţa să fie monarh constituţional poate fi acuzat de lipsă de inteligenţă. Acuzaţie gravă, ce nu-i atinge însă moralitatea. Se poate spune că Chambord a fost lipsit de patriotism. Acuzaţie şi mai gravă, care n-ar trebui să piardă din vedere că pentru el era patriotică atitudinea pe care o luase, lui aşa i se părea, aşa era convins că trebuie să procedeze. Chambord inspiră ciuda, totodată şi consideraţiunea. Avea cui să semene, era cinstit ca bunicul lui, Carol al X-lea. Royer-Collard, care-l combătuse, îi spunea totuşi lui Victor Hugo: Carol al X-lea a fost un rege om cumsecade. Când în 1832 s-a aflat că ducesa de Berry, văduva principelui asasinat de Louvel în 1820 şi mama lui Chambord, o napolitană stricată şi care provocase un început de revoltă în Vendeea împotriva lui Ludovic-Filip, e însărcinată, Carol al X-lea deîndată a hotărât să nu-i încredinţeze mai departe creşterea vlăstarului regal. Degeaba l-au trimis legitimiştii pe Chateaubriand la Praga să caute să-l înduplece, să o scuze pe ducesa, să prezinte pruncul pe care-l purta în pântece ca pe „copilul Vendeeii”. Om cumsecade, pe Carol al X-lea nu-l impresionau formulele neroade. După cum, lăsând modestia la o parte, nici pe mine nu mă dau gata prostiile solemne şi gogoriţele pretenţioase ale presei din Sărindar.

  Mişcarea „Gay Christianity” din Statele Unite mi se pare un pleonasm, după cum Manole spunea că termenul „guvernul autoritar” e un pleonasm. („Că ce fel de guvern e acela fără autoritate?”) Creştinismul e religia fericirii, nu are nevoie de adaosul „gay”, care-i implicat în numele însuşi al religiei învierii şi transfigurării, a bunei vestiri. O veste bună ce altceva poate produce decât bucurie?

  — Vae victis.

  Huxley: suntem pedepsiţi pentru că am fost pedepsiţi.

  Maria-Antoinetta către doamna Câmpan: suntem pedepsiţi pentru nenorocirile noastre.

  Şi Evanghelia ştie să fie aspră: celui ce n-are (n-are credinţă, nădejde, fapte bune, rost pe lume) şi puţinul pe care-l are (şi nu-l rodeşte) i se va lua.

  — Nu vrem să admitem că există şi taine, asta-i nenorocirea. Dostoievski: Ce-i taina? Totul e taină, prietene, taina lui Dumnezeu e pretutindeni. Cât de bine e pe acest pământ, dragul meu. Şi că există şi taine, cu atât mai bine.

  — Divinitatea şi credinţa sunt parametri ineluctabili, de care nu te descotoroseşti în veac. Obţii numai, cum spune Huxley, transferări. Ştiinţa în zilele noastre n-a desfiinţat teologia, a înlocuit-o.

  Dostoievski o ştia de mult: a trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin. Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-l alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în faţa unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toţii, nu atei.”

  — Iată că o dată cel puţin iudaismul a rupt registrele contabile şi le-a azvârlit foile nebuneşte în văzduh. Rabi Nahman din Braţlav: n-avem nevoie de nimic altceva decât de niţică viaţă dulce.

  Bucureşti, 1964 „ Citadela „ de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez: „Le-am urât deşteptăciunea care nu era decât de contabil.”,Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina.” „Aud glasul nebunului: trebuie să dărâmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse, numai că vor fi reguli fără măreţie.” „Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)” „Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic.”

  Despre prietenie: „întrucât e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?” (Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mârşăvia pe care o descoperim la celălalt – la urma urmei nu ne sinchisim de ea – ci descoperirea propriei noastre mârşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.) „Om este acela care poartă într-însul ceva mai mare decât el.”

  Despre rugăciune: „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te