Ce-a zis bătrâna doamnă Semple când i-ai ars talonul de pensie, Trash?

Hei, Trash-baby, nu vrei să cumperi nişte benzină?

Ţi-au plăcut şocurile alea electrice pe care ţi le-au administrat la Terre Haute, Trashie?

Trash...

... hei, Trashcan...

Uneori ştia precis că vocile nu sunt reale, alteori striga la ele în gura mare să înceteze, pentru ca apoi să-şi dea seama că singurul care se auzea era chiar glasul lui, întorcându-se după ce se izbise de pereţii caselor şi ai magazinelor, ricoşând în zidul de beton al Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba, unde fusese angajat şi unde se afla şi acum, în dimineaţa de 30 iunie, înfulecând dintr-un sendviş imens, pe care întinsese de-a valma unt de arahide, peltea, roşii şi muştar Gulden’s Diablo. Nicio voce în afară de cea proprie, ciocnindu-se de case şi de magazine, alungată de peste tot ca un oaspete nepoftit şi întorcându-se, prin urmare, la urechile lui. Pentru că, într-un fel sau altul, Powtanville se golise. Toată lumea plecase... sau poate că nu? Întotdeauna ziseseră despre el că nu e întreg la minte, iar gândul că în afară de el însuşi nu mai rămăsese nimeni în oraş părea mai mult decât normal pentru un nebun. Privirile îi erau atrase de rezervoarele uriaşe pentru ţiţei, albe şi rotunde, înşirate la orizont, asemenea unor nori coborâţi la pământ. Rezervoarele se înălţau între Powtanville şi drumul spre Gary şi spre Chicago; ştia prea bine ce doreşte să facă şi planul lui n-avea nimic de-a face cu un vis. Era ceva urât, însă nu un vis, dar nici nu se punea problema să renunţe.

Te-ai ars la degete, Trash?

Hei, Trashcan Man, nu ştii că dacă te joci cu focul ai să faci pipi în pat?

I se păru că aude ceva şuierându-i pe la ureche, începu să plângă şi-şi ridică mâinile în sus, scăpând sendvişul în ţărână, şi-şi ascunse obrazul cu un gest umil, dar nu se întâmplase nimic, nu era nimeni în jur. Singurul lucru de interes dincolo de zidul Spălătoriei Auto Scrubba-Dubba era doar Indiana Highway 130, mergând spre Gary, nu înainte de a trece pe lângă imensele rezervoare ale lui Cheery Oil Company. Suspinând încă, ridică sendvişul, scutură de bine, de rău praful cenuşiu de pe pâinea albă şi începu iarăşi să molfăie.

Oare nu cumva visa? A existat o vreme când trăia şi taică-su, dar şeriful îl curăţase chiar în mijlocul străzii, lângă Biserica Metodistă, scena aceasta urmărindu-l întreaga viaţă.

Hei, Trash, şeriful Greeley l-a doborât pe tac-tu ca pe un câine turbat, ce părere ai de chestia asta, împuţit nenorocit ce eşti?

Taică-su se dusese la crâşma lui O’Toole, unde se iscase o ceartă de pomină, până la urmă Wendell Elbert scosese pistolul şi-l omorâse pe barman, apoi se întorsese acasă şi curmase zilele celor doi fraţi mai mari şi surorii lui Trashcan cu aceeaşi armă – el, Wendell Elbert fusese un tip cam uşchit, cu un temperament fioros, şi începuse s-o ia razna cu multă vreme înainte de seara aceea, oricine din Powtanville ţi-ar zice chestia asta, şi ţi-ar mai zice şi că aşchia nu sare departe de trunchi – şi ar fi omorât-o probabil şi pe mama lui Trashcan, dacă Sally Elbert n-ar fi fugit în noapte, ţipând cât o ţinea gura şi strângându-l în braţe pe micuţul Donald, în vârstă de doar cinci ani (cel care mai târziu avea să fie cunoscut drept Trashcan Man). Wendell Elbert se proptise pe treptele din faţa casei, încercând să-i doboare în fuga lor; gloanţele şuierau şi ricoşau pe suprafaţa drumului, iar la cel din urmă foc pornit din pistolul ieftin – pe care Wendell îl cumpărase de la un negru într-un bar de pe State Street din Chicago – arma îi explodase în mână. Schijele îi sfârtecaseră cea mai mare parte a feţei. O pornise pe stradă cu sângele şiroindu-i în ochi, urlând şi fluturând rămăşiţele pistolului în mână, cu ţeava care „înflorise” şi se spărsese ca o ţigară de foi cu surpriză şi, ajuns în preajma Bisericii Metodiste, şeriful Greeley îşi făcu apariţia în unica maşină de patrulă din Powtanville şi-i porunci să rămână pe loc şi să arunce arma din mână. Dar Wendell Elbert îndreptă ce mai rămăsese din arma lui ca de operetă în direcţia şerifului, însă Greeley probabil nu remarcase că pistolul era făcut zob ori se prefăcuse că nu bagă de seamă; singurul lucru de netăgăduit rămâne deznodământul. Omul legii descărcase în Wendell Elbert ambele ţevi ale puştii lui.

Hei, Trash, cum de nu ţi-ai ars şi PUŢA?

Privi în jur, ca să-l descopere pe cel care strigase chestia asta – după voce, bănuia că ar fi Carley Yates, dacă nu cumva unul dintre puştii care ardeau gazul împreună cu el – deşi Carley nu mai era de mult un copil, cum nu mai era, de altfel, nici el însuşi.

Poate că sosise în sfârşit momentul să devină iarăşi Don Elbert, şi nu Trashcan Man, aşa cum Carley Yates devenise Carl Yates, cel care vinde maşini la reprezentanţa Stout Chrysler-Plymouth din oraş. Dar Carl Yates dispăruse, de fapt toată lumea dispăruse, iar pentru el era probabil prea târziu să devină altcineva.

Şi nu mai stătea sprijinit de zidul de la Scrubba-Dubba; era la aproape doi kilometri spre nord-vestul oraşului, mergând pe marginea autostrăzii 130, iar oraşul Powtanville se întindea înaintea lui ca o reprezentare miniaturizată a unei localităţi de pe machetele de sisteme feroviare pentru copii. Până la rezervoare mai erau câteva sute de metri. Purta o trusă de scule într-o mână şi o canistră cu cinci litri de benzină în cealaltă.

Vai, era un lucru foarte urât, dar...

După ce-l înmormântaseră pe Wendell Elbert, Sally Elbert îşi luase o slujbă la Powtanville Cafe, iar la un moment dat unicul pui care-i mai rămăsese, Donald