faţa ei, pe o masă simplă de bucătărie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se ştie pentru ce, îi trecea pe toţi cei care intrau în restaurant. Cînd Koroviev cu însoţitorul său îşi făcură apariţia, cetăţeană cu registrul îi opri.

— Legitimaţiile dumneavoastră, ceru ea, uitîndu-se mirată la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în braţe Behemoth, precum şi la mîneca ruptă în cot a acestuia.

— Mii de scuze, ce fel de legitimaţii? se miră Koroviev.

— Sînteţi scriitori? întrebă la rîndul ei cetăţeană.

— Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev.

— Legitimaţiile dumneavoastră? repetă femeia.

— Comoara mea... Începu duios Koroviev.

— Nu sînt comoară, îl puse la punct cetăţeană.

— O, ce păcat! făcu deziluzionat Koroviev şi urmă: Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decît să nu fii! Uite ce vreau să-ţi spun: Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata la întîmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie! Ce părere ai? se întoarse el spre Behemoth.

— Fac prinsoare că nu avea, spuse acesta, punînd primusul pe masă, lîngă registru şi ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte cu laba plină de funingine.

— Dumneavoastră nu sînteţi Dostoievski, zise cetăţeană pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească.

— Cine ştie, cine ştie, obiectă pezevenghiul.

— Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă.

— Protestez! exclamă cu înflăcărare Koroviev. Dostoievski e nemuritor!

— Prezentaţi legitimaţiile, cetăţeni! mai ceru o dată femeia.

— Iartă-mă, te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! nu se lăsă Koroviev. Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui! Ce ştii dumneata despre planurile care roiesc în capul meu? Sau în acest cap? arătă el spre capul lui Behemoth, care îşi scoase imediat şapca, vrînd parcă să-i dea posibilitatea femeii să-i examineze mai bine căpăţîna.

— Faceţi loc, cetăţeni, zise femeia, enervîndu-se. Koroviev şi Behemoth se traseră la o parte, făcînd loc unui scriitor în haine cenuşii, cu o cămaşă albă de vară, fără cravată, cu guler răsfrînt şi cu un ziar sub braţ. Acesta o salută prietenos din cap pe cetăţeană, puse din mers, în chip de iscălitură, un fel de cîrlig în registrul ce i se întinse şi-şi urmă drumul pe verandă.

— Of, din păcate, nu noi, vorbi trist Koroviev, nu noi, ci el va avea parte de această halbă de bere, rece ca gheaţa, la care tu şi cu mine, sărmani pribegi, am visat atîta! Situaţia noastră e tristă şi grea şi nici nu ştiu ce-o să ne facem.

Behemoth îşi desfăcu mîinile într-un gest amar de neputinţă şi-şi puse şapca pe cap — un cap rotund, năpădit de un păr des, semănînd grozav a blană de pisică.

Şi, deodată, un glas înfundat, dar autoritar, răsună deasupra capului femeii.

— Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna!

Cetăţeană cu registrul rămase uluită. Din frunzişul verandei răsări pieptul alb al unui frac şi barba ascuţită a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfaşi dubioşi şi, mai mult decît atît, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, aşa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase decît să-l întrebe supusă pe Koroviev:

— Numele dumneavoastră?

— Panaev, răspunse acesta, politicos.

Femeia notă acest nume, ridicînd o privire întrebătoare spre Behemoth.

— Skabicevski, miorlăi acesta, arătîndu-i, nu se ştie de ce, cu un gest, primusul.

Sofia Pavlovna notă şi acest nume şi trase registrul mai la îndemîna celor doi, ca să-şi pună semnăturile. În dreptul numelui „Panaev”, Koroviev scrise „Skabicevski”, iar Behemoth iscăli „Panaev” acolo unde scria „Skabicevski”.

Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archibaldovici, cu un zîmbet fermecător pe buze, îi conduse pe oaspeţi la cea mai bună masă, de la celălalt capăt al verandei, unde se aşternea umbra mai deasă, şi unde, în preajma mesei, sclipea soarele jucăuş şi vesel într-unui din spaţiile acelea înguste, fără frunziş. Clipind mirată, Sofia Pavlovna examina îndelung inscripţiile ciudate făcute în registru de cei doi vizitatori neaşteptaţi.

Pe ospătari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atît cît o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuşi trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitîndu-l pe Koroviev să ia loc, făcu unuia cu ochiul, şopti ceva la urechea altuia, şi doi ospătari prinseră a se agita în jurul clienţilor nou-veniţi, dintre care unul îşi puse pe podea primusul, alături de ghetele care căpătaseră, de purtate ce erau, o nuanţă roşcată.

Faţa de masă veche, cu pete galbene dispăru numaidecît şi, în văzduh, trosnind de scrobită ce era, îşi avîntă faldurile o faţă de masă albă, imaculată, ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici şoptea încet, dar foarte expresiv, chiar la urechea lui Koroviev:

— Cu ce vă putem servi? Avem batog special... l-am smuls de la congresul arhitecţilor...

— Daţi-ne... hm... o gustărică să hm... mugi binevoitor Koroviev, tolănindu-se pe scaun.

— înţeleg, zise cu tîlc Archibald Archibaldovici, închizînd ochii.

Văzînd cum se poartă şeful restaurantului cu aceşti clienţi mai mult decît dubioşi, ospătarii îşi lăsară bănuielile şi se puseră serios pe treabă.

Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth care-şi scosese chiştocul din buzunar şi-l băgase în gură, un altul veni în fugă, zăngănind nişte pahare de sticlă verde, aşeză în faţa celor două tacîmuri păhărele, pahare de vin negru, cupe subţiri de cristal, din care atît de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul... nu, anticipînd, vom spune: din care atît de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov”.

— Vă recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Archibald Archibaldovici.

Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul său inutil.

Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-şi consuma friptura de porc la o masă vecină, împreună cu consoarta, observă cu spiritul său ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o făcea Archibald Archibaldovici celor doi oaspeţi noi şi se mira din cale-afară. Iar consoarta lui, o doamnă foarte respectabilă, fu chiar geloasă pe Koroviev şi bătu cu linguriţa în masă, dînd a