îmbrăcat în costum de gală liliachiu, s-a umflat tot de cît somon mănîncă, e umflat tot şi de valută, pe cînd al nostru, al nostru! Mi-e amar! Da, amar! Amar! urlă Koroviev, ca un cavaler de onoare la o nuntă de pe vremuri.

Tot acest discurs stupid, lipsit de tact la culme şi probabil dăunător din punct de vedere politic l-a făcut pe Pavel Iosifovici să se cutremure de mînie, dar, oricît de ciudat ar părea, după ochii publicului adunat se vedea că la foarte mulţi oameni el a provocat compasiune şi înţelegere. Iar în clipa în care Behemoth, punîndu-şi la ochi mîneca murdară şi ruptă, strigă tragic:

— Îţi mulţumesc, prietene credincios, ai luat apărarea celui care a suferit! — în clipa aceea se produse o minune.

Un bătrînel foarte la locul lui, îmbrăcat sărăcăcios, dar curăţel, bătrînelul care cumpărase trei prăjituri cu migdale la secţia de cofetărie, se schimbă deodată la faţă. Ochii îi scînte-iară scoţînd foc de luptă, el se făcu stacojiu, aruncă pacheţelul cu prăjituri pe jos şi strigă:

— E adevărat! — cu o voce subţire, de copil. Apoi trase de o tavă, aruncă în ea resturile din Turnul Eiffel de ciocolată dărîmat de Behemoth, o avîntă în sus, smulse cu mîna stîngă pălăria de pe capul străinului liliachiu, iar cu cea dreaptă îl lovi cu tava peste capul pleşuv. Se rostogoli un sunet, cum se întîmplă cînd dintr-un camion se descarcă foi de tablă. Fă-cîndu-se alb la faţă, grăsanul căzu pe spate şi nimeri în butoiul cu scrumbia de Kerci, făcînd să ţîşnească din el o fîntînă arteziană de rasol de scrumbie. Apoi s-a petrecut o a doua minune: Cel liliachiu, prăbuşindu-se în butoi, strigă într-o limbă rusă curată, fără pic de accent:

— Mă omoară! Să vină miliţia! Mă omoară bandiţii! pesemne, datorită şocului suferit, omul căpătase dintr-o dată cunoştinţe vaste de limbă rusă, pe care n-o ştiuse pînă atunci.

În clipa aceea se întrerupse fluieratul portarului, şi în mulţimile de cumpărători emoţionaţi se văzură apropiindu-se două coifuri de miliţieni. Dar vicleanul de Behemoth, aşa cum la baia de aburi se toarnă peste cărămizi apă dintr-un ciubăr, turnă benzină din primus peste tejgheaua cofetăriei, care se învîlvoră de la sine. Flacăra izbucni în sus şi alergă de-a lungul tejghelei, înghiţind panglicile frumoase din hîrtie de pe coşurile cu fructe. Cu ţipete stridente, ascuţite, vînzătoarele o tuliră la fugă de după tejghea şi, îndată ce părăsiră locul, se aprinseră storurile de pînză de la ferestre, iar pe podea luă foc benzina. Cu ţipete disperate, publicul se retrase în panică din secţia de cofetărie, mototolindu-l, zdrobindu-l pe Pavel Iosifovid, de care nu mai era nevoie, iar din secţia de pescărie, în flanc cîte unul, cu cuţitele lor ascuţite, fugiră la trap vînzăto-rii spre uşa din dos. Smulgîndu-se din butoi, cetăţeanul liliachiu, tot numai lichid cleios şi dens de la scrumbii, se rostogoli peste somonul de pe tejghea şi o luă în urma vînzătorilor. Zăngăniră risipindu-se pe jos cioburile din uşile cu oglinzi de la intrare, forţate şi sparte de oamenii care se salvau, iar amîndoi nemernicii — şi Koroviev, şi mîncăul Behemoth — dispărură, unde — nu se ştia şi nu se putea înţelege. După aceea, nişte martori oculari, care au fost prezenţi de la începutul incendiului din Torgsin, de pe bulevardul Smolenski, povesteau cum că ambii huligani zburară în sus spre tavan şi că acolo cică s-au spart, asemenea unor baloane cu care se joacă copiii.

Desigur, este îndoielnic să se fi petrecut lucrurile chiar aşa, dar ceea ce nu ştim, nu ştim.

Dar ştim că fix peste un minut după întîmplarea de pe Smolenski — şi Behemoth, şi Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în faţa casei mătuşii lui Griboedov. Koroviev se opri lîngă grilaj şi vorbi:

— Ia te uită! Păi asta-i Casa Scriitorilor! Ştii, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. Îţi atrag atenţia, dragul meu, asupra ei. E o plăcere să te gîndeşti că sub acest acoperiş se adăpostesc şi se coc o groază de talente!

— Precum ananaşii în seră, zise Behemoth şi, ca să admire mai lesne casa vopsită în crem, cu coloane, se caţără pe postamentul de beton al grilajului de fontă.

— Ai perfectă dreptate, se declară Koroviev de acord cu nedespărţitul său amic, şi un dulce fior de teamă ţi se strecoară în inimă, cînd te gîndeşti că în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui Don Quijote sau Faust sau, dracu ştie, poate chiar acela al Sufletelor moarte. Ce zici?«

— Ţi-e şi groază să te gîndeşti, încuviinţă Behemoth.

— Da, urmă Koroviev, te poţi aştepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întruneşte sub acoperişul ei cîte-va mii de martiri, hotărîţi să-şi încheie viaţa slujind Melpo-menei, Polimniei şi Thaliei. Îţi închipui ce zarvă se va stîrni atunci cînd cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru început, un Revizorul sau, în cel mai rău caz, un Evgheni Oneghin

— Şi foarte simplu! confirmă din nou Behemoth.

— Da, urmă Koroviev şi-şi ridică degetul, îngrijorat — dar!... Dar, zic eu şi repet acest „dar”!... Numai dacă asupra acestor gingaşe plante de seră nu va năvăli vreun microorganism, dacă nu le va surpa la rădăcină, dacă ele nu vor putrezi! Şi asta se întîmplă cu ananaşii! Vai-vai-vai, cît de des se întîmplă!

— Apropo, se interesă Behemoth, strecurîndu-şi capul rotund ca o bilă printre gratii, oare ce fac ăia pe verandă?

— Iau masa, îl lămuri Koroviev şi trebuie să-ţi mai spun, dragul meu, că restaurantul de aici e bun şi destul de ieftin. Unde mai pui că eu, ca orice turist gata să pornească mai departe într-o călătorie lungă, simt nevoia să iau o gustărică şi să beau o halbă de bere rece.

— Dorinţele noastre coincid, sări Behemoth, şi cei doi netrebnici porniră pe cărarea asfaltată, umbrită de tei, drept spre veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce ne-norocire-i paşte.

O cetăţeană palidă şi plictisită, cu basc alb pe cap şi şosete tot albe în picioare, şedea pe un scaun vienez lîngă intrarea din colţ a verandei ce se pierdea în frunzişul verde. În