strânse de gât acum, şi, cu o demnitate foarte distinsă, începu să ocolească pe Aglae, venind ostentativ numai la moş Costache. Stănică simţea amărăciunile umui romantic în faţa unui lac de munte, înconjurat de piscuri înzăpezite. El, omul bun, care aducea pe Lili ca să fericească un tânăr, care se interesa de afacerile Aglaei, deşi vedea că sunt „imorale”, sub demnitatea lui, el, care luase pe Olimpia pentru a înălţa instituţia căsătoriei, a o purifica de egoism, tocmai el era privit cu nasul sus. De acum încolo, nu se mai simţea legat de nici o obligaţie şi avea să-şi vadă serios de propriul lui viitor. Da, e adevărat că iubise şi poate o mai iubea pe Olimpia şi că adorase pe Relişor, însă care e scopul nostru în viaţă, mai presus de sentimentalisme? Să facem fii în dureri (Stănică se gândea, fireşte, la nişte dureri morale), să dăm ţării copii pentru apărarea graniţelor. Însă nu mai putea fi nici o îndoială. Olimpia nu mai era capabilă să-i dea alt fiu, mijloacele ei generatoare erau sleite. Se ştie că Napoleon şi-a frânt inima şi, pentru a-şi asigura un succesor, a divorţat de Josefina. Ei bine, avea să facă şi el acel gest sublim.

  Stănică nu vorbi nimănui de divorţ, dar vorbi de cazul lui Napoleon şi al Josefinei, spre a vedea cum judecă lumea gesturile sublime. Deveni devotat pentru Otilia, îi făcu mulţime de mici servicii, iar lui moş Costache începu să-i procure materiale. Îi aducea piroane, vopselării, pensule, nimicuri dibuite, cine ştie pe unde, dar pe care bătrânul le primea cu mare satisfacţie. Îl întreţinu în preocuparea construcţiei, comunicându-i zilnic preţul varului, al cărămizilor, al cimentului. Intră prin case de cunoscuţi şi semicunoscuţi, ca să afle ce se mai pune azi într-o casă modernă, „fiindcă am un unchi care construieşte”, şi destăinui lui moş Costache misterele arhitecturii. O casă în construcţie, clădire mare, destinată unei bănci, prin reaua tratare a betonului, sau din alte cauze, se prăbuşi. Stănică anchetă foarte serios şi pasionat pe lucrători asupra cazului, ba chiar aduse, după o tratare cu ţuică, pe un salahor ce şedea prin Antim, la bătrân, şi-l puse să facă teoria artei arhitectonice. Moş Costache era foarte mulţumit să i se vorbească despre construcţie, cu atât mai mult cu cât asta ţinea locul acţiunii înseşi de a construi.

  Era luna iulie, şi Felix, după terminarea examenelor, visa de-a binelea să meargă undeva la ţară, deşi nu prea ştia cum. Otilia nu pomenea nimic de vilegiatură, abia sosită cum era din străinătate, mai ales că ea, neavând nici o putere şi nici un ban, aştepta totul de la întâmplare, ca un copil. Întâmplarea era de obicei Pascalopol, care plecase acum pentru câtva timp să vadă moşia. Într-o zi, moş Costache invită pe Felix şi pe Otilia să meargă în oraş, să se plimbe şi să mănânce, şi le dădu în acest scop bani, atât cât nu scosese niciodată din buzunar pentru atare lucruri. Spunea că are să aducă un meşter constructor să facă unele măsurători şi că vrea să aibă linişte şi să nu-i supere nici pe ei. O trimise şi pe Marina pe la cunoştinţele sale. Stănică spusese tocmai că în acea zi pleacă la Ploieşti, pentru un proces. Stănică însă minţise din plăcere, şi veni pe la vremea prânzului. Găsi totul pustiu, şi perdelele de pânză şi de şipci trase peste tot. Avocatul se apropie tiptil de casă, încercă uşor de tot clanţele uşilor din faţă şi din dos şi văzu că sunt închise. Dinăuntru auzi însă lovituri surde de ciocan. Se apropie de fereastra de unde se auzea zgomotul, aduse, tot în vârful picioarelor, un scaun din grădină, se urcă pe el şi privi înăuntru prin interstiţiile şipcilor transparentelor. Apoi se dădu repede jos, puse scaunul la loc, şi fugi iarăşi, zâmbind uşor, luând-o de-a dreptul spre oraş.

  Pe la sfârşitul lui septembrie, într-o zi de arşiţă tardivă, cu vânt uscat înecăcios, moş Costache se împletici din mers, pe când cotrobăia în curte printre cărămizile lui, şi căzu moale jos. Marina îl văzu din bucătărie şi-şi închipui că s-a aplecat dinadins să vadă ceva. Aşteptă să se ridice, dar moş Costache întârzia. Atunci Marina se apropie tiptil de locul căderii, se uită prudentă la bătrân, îl întoarse pe faţă şi, văzându-l inert şi roşu la obraz, fugi repede înspre casă, dar mereu tiptil, ca şi când ar fi fost la mijloc un secret mare, şi năvăli în odaia lui Felix.

  — Vino repede, zise ea în şoaptă, aproape satisfăcută de senzaţia nouă pe care o încerca după atâta monotonie, a căzut jos bătrânul, mi se pare c-a murit.

  Felix sări săgetat de ceva rece şi se năpusti pe scări aşa de repede, încât Otilia, presimţind ceva, ieşi speriată. Tânărul nu putu să-i spună nimic, de emoţie, deşi după paloarea feţei îşi dădu seama că ea a înţeles. Se repezi la bătrân, îl descheie la gât, ca să se afle în treabă, şi observă că respira şi gemea cu ochii pe jumătate închişi, ca un om care simte o durere. Îl ridică de jos, cu ajutorul Marinei, care îl luă de-a binelea în braţe, atât era de uşor bătrânul. Voi să-l ducă înspre dormitor, dar, când să păşească pragul, moş Costache mormăi destul de distinct:

  — Acolo! Acolo! În sufragerie!

  În sufragerie era o canapea lată, cu margini, ca un pat. Pe ea, Felix aşeză pe bătrân. Otilia îşi frângea încet mâinile privind sfioasă când la unul, când la altul, şi tremura. Numai când bătrânul începu să mormăiască, zise stins: „Papa!” Bolnavul şedea pe spate ca un om care a luat un narcotic greu şi nu poate să se deştepte. Cu ochii întredeschişi, tulburi privea prosteşte în jurul lui, şi cu mâinile se silea să găsească ceva în jurul mijlocului. În sfârşit, izbuti să-şi aducă aminte:

  — Che-che…

  — Cheile? Înţelese Otilia. Sunt aici cheile, papa, şi-i întinse un inel încărcat cu chei, căzut jos de-a lungul pantalonilor, dar ţinut încă