ne lovi barbar, de a ne extermina. A venit guvernul Iorga-Argetoianu care din nou a lovit în noi până când a obosit. În sfârşit, aţi venit D-voastră, continuând cu loviturile.

  Dintre toţi aceştia, nimeni nu s-a întrebat, Domnule Prim Ministru, dacă mai putem suporta nesfârşitele chinuri fizice şi morale care de multe ori tindeau să depăşească puterile noastre de rezistenţă.

  În tot acest timp le-am suportat pe toate cu multă tărie. Suntem plini de răni, dar niciodată nu ne-am plecat capul.

  Le-am suportat, pentru că oricât de grele ne-ar fi fost chinurile, ni se respecta sentimentul demnităţii omeneşti din noi şi onoarea noastră. În ultimul timp însă, sub guvernarea D-voastră, persecuţiile şi chinurile noastre au intrat în faza cea mai grea.

  Cele ce s-au întâmplat la Teiuş, când tatăl meu a fost lovit şi umplut de sânge şi cele ce s-au întâmplat mai ales la Vişani sunt incomparabil mai grave decât toate suferinţele noastre de până azi. Ele atacă însăşi onoarea noastră.

  Nu vă voi face un expozeu prea larg.

  Domnia Voastră vă reamintiţi desigur că acum două luni, când am venit să vă întreb cu ce am greşit noi pentru ca să merităm prigoana care abia începea, mi-aţi spus:

  — Pentru ce nu începeţi ceva constructiv?

  — Domnule Prim Ministru, v-am răspuns, am luat hotărârea ca să fac un dig pe malul Buzăului. Aveţi ceva de obiectat?

  — Nu. Foarte bine. Foarte frumos.

  Am introdus petiţie cu o lună de zile înainte la Ministerul Lucrărilor Publice; am vorbit cu cei mai distinşi ingineri cunoscători în materie şi la 10 iulie trebuia să înceapă lucrul.

  Nu era numai o recreaţie tinerească”; era chemare tinereţii noastre în slujba marilor nevoi de faptă sănătoasă. Era o educaţie a o mie de tineri în direcţia constructivă.

  Era un îndemn pentru alte zeci de mii de tineri.

  Era o şcoală pentru marile mase populare care stau ani întregi cu podurile rupte, cu drumurile stricate, aşteptând să vie statul ca să el facă, atunci când numai într-o singură zi munca lor comună le-ar putea repara.

  Era un îndemn pentru toată ţara şi un îndreptar pentru acei care îşi pot imagina că o Românie puternică ar putea ieşi din mila altora şi nu din munca noastră a tuturora.

  În vederea lucrului am trimis înainte cu câteva zile trei tineri distinşi la Vişani ca să se ocupe de încartiruire şi aprovizionare. Dar ei au fost ridicaţi în ziua de 8 iulie, transportaţi la Râmnicu Sărat, iar apoi legaţi cu lanţuri de mâini, unul de altul, şi trimişi acasă ca cei din urmă borfaşi, în această situaţie de batjocorire provocatoare a demnităţii lor de oameni.

  Alţi doi tineri studenţi de la Universitatea din Bucureşti găsiţi în oraşul Râmnicu Sărat, unde veniseră cu atâta dor de muncă, au fost prinşi, duşi la poliţie, insultaţi în mod trivial, pălmuiţi de poliţaiul oraşului şi de doi comisari – fraţii Ionescu – apoi legaţi cu mâinile la spate şi conduşi în această situaţie la gară, prin mijlocul oraşului şi apoi cu trenul acasă.

  În sfârşit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în Vişani 200 de tineri, studenţi în majoritate.

  Acolo, în loc de braţele deschise pentru nunele lor intenţii, s-au pomenit cu prefectul judeţului, procurorul, colonelul de jandarmi Ignat, generalul Cepleanu, locotenent de jandarmi Fotea, mai multe sute de jandarmi cu armele întinse, o companie de infanterie cu mitralierele aranjate pentru tragere şi cu somaţiunea de a părăsi imediat localitatea pe un ton de insultătoare agresivitate cu nimic justificată.

  În faţa acestei situaţii şi a tuturor ameninţărilor, cei 200 de tineri s-au culcat la pământ, în noroiul care era de două palme, în cea mai umilă poziţie şi au început să cânte: „Cu noi este Dumnezeu”.

  La un moment dat, jandarmii au primit ordin să sară asupra lor. Au sărit mai multe sute şi i-au călcat în picioare, strivindu-le piepturile şi capetele cu bocancii, tinerii îndurând într-o tăcere de martiri tot acest calvar, fără nici o împotrivire.

  În fruntea celor care loveau era procurorul Rachieru, colonelul Ignat, care, cu mâna lui, a smuls părul din capul studentului Brumă şi locotenentul Fotea, care a lovit cu pumnii în obrajii nevinovaţi ai bieţilor copii.

  La urmă, s-au adus frânghii şi toţi cei 200 au fost legaţi cu mâinile la spate în mod barbar şi ţinuţi în această situaţie, în ploaie, o jumătate de zi.

  Între timp a sosit preotul Dumitrescu, pe care procurorul l-a întâmpinat cu vorbele: Ce-i cu tine, mă?

  — Sunt preot. Am venit să fac slujbă de începerea lucrului.

  — Nu eşti preot, eşti măgar, îi răspunde procurorul. Legaţi-l imediat cu mâinile la spate.

  Preotul a fost şi el legat cu mâinile la spate şi apoi, împreună cu toţi ceilalţi, în această situaţie de umilinţă, au fost transportaţi la Râmnicu Sărat şi închişi la Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultaţi şi chinuiţi oribil de procuror, jandarmi şi poliţişti.

  Unii au fost scoşi leşinaţi din camerele acelea de chin sau din pivniţele în care erau aruncaţi şi apoi bătuţi cu râncile.

  După patru zile de chinuri, au fost puşi în libertate, negăsindu-li-se nici o vină.

  Alţii, prinşi pe drum înspre Vişani, au fost închişi la Buzău şi Brăila, de unde au fost trimişi, de asemenea cu mâinile legate, acasă. Mai sunt 15 care până astăzi, sâmbătă, n-au sosit încă. Vin pe jos de la Buzău la Bucureşti, din post în post, de patru zile, nemâncaţi, insultaţi şi pălmuiţi.

  Domnule Prim Ministru.

  Aceasta nu este o întâmplare izolată, ci ordinul guvernului s-a întins în toate părţile.

  De două săptămâni, fără nici o vină – şi dovadă neclintită de aceasta sunt toate hotărârile justiţiei – suntem loviţi şi insultaţi la fiecare pas: la Bucureşti, la Arad, la Teiuş, la Piatra Neamţ şi la Suceava.

  Domnule Prim Ministru.

  Vă atrag atenţiunea în modul cel mai cuviincios,