că noi, care cunoaştem istoria şi care ştim jertfele făcute de fiecare popor atunci când dorea să-şi răscumpere o soartă mai bună, noi, tineretul de azi al României nu refuzăm această jertfă.

  Nu suntem laşii care să fugim de jertfe cuvenită unei alte Românii.

  Dar, iarăşi vă atrag atenţiunea, că eu am făcut acestor tineri şcoala sentimentului demnităţii omeneşti, şcoala onoarei.

  Noi ştim să murim după cum vă vom dovedi. Putem fi închişi. Ne pot putrezi oasele în fundul închisorilor. Putem fi împuşcaţi, dar nu putem fi pălmuiţi, nu putem fi înjuraţi şi nu putem fi legaţi cu mâinile la spate.

  Noi nu ne aducem aminte ca neamul nostru – în trista dar mândra noastră istorie românească – să fi primit vreodată a fi dezonoraţi.

  Sunt pline câmpurile noastre de morţi, dar nu de laşi.

  Azi suntem oameni liberi, cu conştiinţa clară a drepturilor noastre. Sclavi nu suntem şi nici n-am fost.

  Moartea o primim, dar umilinţa nu.

  Fiţi sigur, Domnule Prim Ministru, că aceste zile pline de umilinţă şi de nedemnitate nu le putem trăi.

  După zece ani de chinuri fiţi, Vă rog, încredinţat, că avem suficientă forţă morală să găsim o ieşire onorabilă din viaţa pe care nu o putem suporta fără onoare şi fără demnitate.

  Primiţi, Vă rog, sentimentele mele.”

  Corneliu Zelea Codreanu.

  Totuşi, chinurile acestui tineret nu se vor sfârşi. Ni se întunecă zările înaintea ochilor. Alte chinuri, mai mari, ni se pregătesc. Încă nu se terminase bine schingiuirea de la Vişani, când am auzit că I. G. Duca, şeful Partidului Liberal, a plecat la Paris. Citim cutremuraţi în ziarele pariziene, declaraţiile făcute de acesta: „Garda de Fier” este în solda hitleriştilor, guvernul Vaida e slab pentru că nu ne distruge şi că el, I. G. Duca şi cu partidul său îşi iau angajamentul de a ne pregăti moartea, de a ne extermina. În ţară, „Viitorul”, oficiosul partidului, se va năpusti asupra noastră, pe baza aceloraşi argumente: „mişcare anarhică”, „mişcare subversivă”, „mişcare în solda hitleriştilor” şi în contra guvernului Vaida, pe care îl va acuza de „slăbiciune”, de „toleranţă”, faţă de mişcarea noastră, de „cochetărie” cu mişcarea noastră: „anarhică” şi „vândută hitleriştilor”.

  Zilele acestea vom coborî ca neam pe scara celei mai mari umiliri româneşti. Doi bărbaţi de stat români, I. G. Duca şi N. Titulescu vor aranja cu faţa politică a trustului bancherilor jidani de la Paris, interesaţi pe de o parte la exploatarea nemiloasă a bogăţiilor ţării şi, pe de altă parte, în a asigura o cât mai fericită situaţie coreligionarilor lor din România, venirea la putere a Partidului Liberal.

  Aceasta, cu condiţia formală cu angajamentul de exterminare prin orice mijloace a mişcării legionare. Bancherilor străini nu le convine o naţie românească legionară, tânără, puternică, mândră şi care să-i scuipe afară din ţară cu toate capitalurile lor de pradă.

  Şi astfel, ca o împlinire a suferinţelor de peste zece ani, ni se pregăteşte, fără a fi cu nimic vinovaţi, cununa morţii.

  Să-mi fie permis ca la capătul acestui şir de lupte să-mi îndrept gândul către mama mea, al cărei suflet m-a urmărit an cu an şi ceas cu ceas, tremurând la fiecare lovitură pe care o primeam şi tresărind la fiecare primejdie în care soarta mă arunca.

  Percheziţii peste percheziţii, cu procurori şi comisari brutali şi necuviincioşi i-au tulburat în fiecare an liniştea casei, de pe deasupra căreia a dispărut de mult orice rază de bucurie şi de linişte. Răsplată din partea unui neam, înjosit de politicienii săi, pentru o mamă care, în cea mai amară privaţiune şi-a crescut şapte copii în dragostea de ţară.

  Fie aceste câteva cuvinte un omagiu pentru toate mamele ai căror copii au luptat, au suferit sau au căzut pentru neamul românesc.

  CAMARAZI, Cu aceste ultime povestiri, care încheie volumul de faţă, tinereţea mea şi a multora dintre voi s-a terminat. Pe cărările ei, de acum, nu vom mai trece niciodată.

  Dacă aceşti 14 ani ai tinereţii noastre n-au fost prea plini de petreceri şi bucurii, o mare mulţumire îmi luminează acum conştiinţa: o Românie legionară şi-a înfipt, ca un pom, rădăcinile în carnea inimii noastre. Ea creşte din dureri şi din jertfă şi ochii noştri plini de nesaţ, o privesc înflorind; luminând zările şi veacurile cu strălucirea şi măreţia ei. Această măreţie răsplăteşte din belşug nu numai micile noastre jertfe, dar orice chin omenesc, fie el cât de îngrozitor.

  DRAGI CAMARAZI, Vouă celor ce aţi fost loviţi, huliţi sau martirizaţi, vă pot aduce vestea, care doresc să treacă dincolo de valoarea şubredă a unei fraze oratorice ocazionale: în curând vom birui.

  În faţa coloanelor noastre vor cădea toţi asupritorii noştri. Să iertaţi pe cei ce v-au lovit din porniri personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinţa voastră în neamul românesc, nu-i veţi ierta. Să nu confundaţi dreptul şi datoria creştină de a ierta pe cei ce v-au făcut vouă rău, cu dreptul şi datoria neamului de a pedepsi pe cei ce l-au trădat şi pe cei ce şi-au asumat răspunderea de a i se împotrivi. Să nu uitaţi că săbiile pe care le-aţi încins sunt ale neamului. În numele lui le purtaţi. În numele lui, deci, veţi pedepsi cu ele: neiertători şi necruţători.

  Astfel şi numai astfel veţi pregăti un viitor sănătos acestei naţii.

  Carmen Sylva, 5 aprilie 1936.

  Al doilea volum va cuprinde: continuarea istoricului mişcării legionare, prigoana, procesul, trădarea – precum şi consideraţiuni asupra problemelor sociale şi statale în România şi asupra omului nou: legionarul.

  DESTINUL SCRIERILOR LEGIONARE.

  În „Cărticica Şefului de Cuib”, tipărită din nou în toamna anului 1940, am semnat un „Cuvânt Înainte”, în care spuneam că cei rămaşi în viaţă nu ne vom abate de la învăţătura Căpitanului. Ca semn neîndoielnic al nezdruncinatei noastre hotărâri de a nu altera bazele doctrinare sau de organizare ale Legiunii, am stabilit că formula salutului „Trăiască Legiunea şi Căpitanul” se păstrează neatinsă.

  Prin această enunţare voiam să spun