legionarilor că Corneliu Zelea Codreanu nu pate fi îndepărtat din preocupările noastre zilnice, venerându-l numai ca figură istorică, cum se întâmplă cu toţi marii bărbaţi care au săvârşit fapte de seamă în viaţa unui neam. Căpitanul nu e o realitate a trecutului; el îşi afirmă prezenţa constantă în acţiunile noastre. El ne inspiră în fiecare moment al propriilor noastre deciziuni, el ne admonestează când facem lucruri neconforme cu concepţia lui şi el ne bucură şi ne aprobă când acţionăm în stilul lui. Cu Căpitanul întreţinem un permanent dialog. El interpretează mai bine ca noi înşine vrerea naţiunii. În fond, el conduce mişcarea sau dacă mişcarea s-ar conduce altminteri de cum gândeşte el, nu mai e mişcare. El este şi energia care împrospătează permanent energiile noastre slăbite de lupte, privaţiuni, decepţii şi închisori.

  Căpitanul n-a murit şi nu poate muri! Deşi el nu mai e cu trupul între noi, nu e mai puţin viu între noi. E o chestiune pe care oamenii străini de universul nostru legionar nu o pricep. Căpitanul e viu în mijlocul nostru nu în sens speculativ şi teoretic, nu pentru a întrebuinţa un anumit fel de a vorbi în raport cu cei dispăruţi, nu ca imagine, simbol sau expresie, ci viu pe plan sufletesc în sens concret, viu ca forţă spirituală care ne domină şi ne copleşeşte, ne smulge din apatie şi ne antrenează în luptă.

  Căpitanul nu are nevoie de un „cult” pentru a-i întreţine amintirea; el îşi întreţine cultul din propria lui energie şi, pe deasupra, ne mai dă şi nouă puteri ca să putem rezista tuturor suferinţelor şi prigoanelor. Când suntem obosiţi, el ne înviorează, când suntem chinuiţi, el ne mângâie şi când suntem încolţiţi de duşman, el ne dă putere să rezistăm. El a creat un exemplu de demnitate omenească, de justă interpretare a relaţiilor dintre individ, neam şi Dumnezeu, care se actualizează cu o putere elementară în propriile noastre suflete. El e steaua polară care călăuzeşte lumea noastră. El e aluatul pe care trebuie să-l punem în fiecare frământătură de a noastră, dacă vrem ca acţiunile ce le săvârşim să dea roade legionare. Căpitanul nu e omul care a trăit între anii 1899 şi 1938, nu e un capitol închis de istorie, ci o realitate „hic et nun”, care îşi manifestă prezenţa activă în Legiune. El e izvorul de lumină care pune în mişcare moleculele sufletului nostru pentru a reconstrui zi de zi organismul legionar în suferinţă din cauza loviturilor şi prigoanelor. Aşa se explică de ce şi scrierile legionare, fie ale Căpitanului, fie acelora care i-au interpretat cu fidelitate gândurile, au fost persecutate şi arse pe rug la rând cu trupurile martirilor noştri. Cuvintele Căpitanului au inspirat tot atâta groază duşmanului ca şi luptătorul viu, prin marea lor putere de convingere şi propagare. Scrierile legionare sunt o dinamită spirituală, pentru că se conjugă permanent cu această miraculoasă prezenţă a Căpitanului în mijlocul neamului nostru. Cine citeşte un rând de-al Căpitanului simte cum i se încălzeşte sufletul şi cum se transfigurează sub influenţa cuvintelor lui răscolitoare. De aceea ura tuturor regimurilor s-a manifestat cu egală înverşunare şi împotriva oricărui semn care ar putea perpetua imaginea lumii legionare între noile generaţii. Cu o consecvenţă feroce au confiscat şi distrus cărţile legionare, mărţişoarele, cămăşile verzi şi orice mărturie rămasă de la martirii noştri. Nici parastasele nu mai erau îngăduite, nici botezurile cu numele de Corneliu, considerându-se subversive. O perfectă continuitate leagă regimul antonescian de regimul carlist şi regimul comunist de primele două, în privinţa felului cum au tratat opera scriitorilor legionari.

  Ne aducem aminte cei care am trecut prin prigoana carlistă ce soartă au avut cărţile legionare. A poseda un rând de la Căpitan echivala cu un atentat contra Siguranţei Statului şi era aspru pedepsit. Cărţile confiscate în timpul descinderilor au fost prefăcute în cenuşă. Statul Infamiei şi al Crimei, patronat de Regele Carol şi păzit de aparatul poliţienesc al lui Armand Călinescu, vedea în orice pagină lăsată de la un legionar un inamic de temut, capabil să aprindă din nou în suflete flacăra credinţei legionare, pe care ei o voiau înmormântată pentru totdeauna sub lespedea de la Jilava.

  Dar n-a fost aşa! După doborârea regimului carlist, cartea legionară a ieşit triumfătoare la lumină. Scrierile legionare au fost imprimate în totalitatea lor în cele cinci luni de libertate de care s-a bucurat poporul român sub regimul naţional-legionar. O avalanşă de lucrări legionare au inundat atunci toate satele şi oraşele României. Din nou slova de foc a Căpitanului a pătruns până în cele mai îndepărtate cătune ale ţării; asigurând unitatea şi continuitatea între generaţia creatoare a mişcării şi tineretul care în acel scurt răstimp s-a încadrat cu zecile de mii în Legiune. Citite cu înfrigurare şi durere, într-o perioadă în care întreaga naţiune vibra de elan, aceste cărţi au constituit hrana spirituală a neamului nostru în grelele încercări ce au urmat. Presimţind parcă scurtul răgaz de libertate de care ne vom bucura, Petraşcu, secretarul general al mişcării şi Vasile Posteucă, şeful serviciului de propagandă, într-un ritm halucinant au multiplicat şi răspândit toate lucrările mari şi mici, rămase de la Căpitan şi de la ceilalţi condeieri ai Legiunii.

  Această epocă de libertate naţională pentru poporul român într-adevăr nu a dăinuit mult. Duşmanii stăteau la pândă şi, profitând de orgoliul bolnăvicios al Generalului, s-au reconstituit în spatele lui şi l-au împins la nelegitimul act a atentatului contra Statului Naţional Legionar. Odată cu încarcerarea a mii de legionari şi asupra scrierilor legionare s-a abătut o nouă prigoană. Literatura legionară a fost decretată subversivă şi urmărită cu sete de organele regimului. Din nou, posesiunea unei cărţi legionare expunea la grave pedepse pe posesorul ei. Din nou, numele Căpitanului nu mai era îngăduit să apară în publicaţii, decât pentru a fi insultat. Generalul Antonescu, obsedat de sângele nevinovat ce l-a vărsat în ianuarie, vedea în orice manifestare legionară o ameninţare pentru regimul său tiranic.

  Furai distructivă a lui Antonescu nu s-a mărginit la ţară. Cum o parte din căpeteniile legionare se refugiaseră în străinătate,