Trashcan şopti: „Ţi-am dat de cap, futu-ţi mama mă-tii”, apoi se uită în jur pe furiş, ca să vadă dacă nu cumva îl auzise cineva înjurând în halul ăsta. E de la sine înţeles că nu-l auzise nimeni, pentru că se afla în vârful rezervorului numărul 1 de la Cheery Oil şi, chiar dac-ar fi fost jos, tot nu mai era nimeni în jur. Cu excepţia fantomelor. Nori albi şi graşi treceau în zbor pe deasupra lui.

Din încâlceala utilajelor de pompare ieşea la iveală o ţeavă cu un diametru foarte mare, de peste şaizeci de centimetri, filetată la capăt, în aşa fel încât să se poată fixa pe ea ceea ce tehnicienii numesc un racord filetat. Ţeava se folosea exclusiv pentru scurgeri sau pentru situaţiile când rezervorul era prea plin; în acest moment, rezervorul se umpluse cu benzină fără plumb şi o mică parte din ea, nu mai mult de o jumătate de litru, cursese; lăsând dâre strălucitoare pe suprafaţa acoperită cu un strat subţire de praf a rezervorului. Trashcan se retrase un pas, cu ochii strălucitori, strângând o cheie mare într-o mână şi un ciocan în cealaltă. Le lăsă apoi să cadă, zăngănind.

Până la urmă se dovedea că nu avea nevoie de benzina pe care o cărase până aici. Luă canistra de jos, strigă „Vine bomba!” şi-o aruncă în gol. Îi urmări cu mare interes căderea, ajutat de sclipirile reflectate de tablă. După ce străbătuse o treime din drum se izbi de trepte, ricoşă şi parcurse tot restul prăbuşirii răsucindu-se de nenumărate ori şi risipind un nor fin de particule chihlimbarii prin locul unde fusese găurită, în urma impactului cu scara.

Se întoarse la ţeava de preaplin şi se uită la micile băltoace strălucitoare de benzină. Scoase un pachet de chibrituri de carton din buzunarul de la piept şi îl contemplă, simţindu-se vinovat, fascinat şi tulburat, în acelaşi timp. Pe capac era un anunţ, informând că te puteai pregăti, practic în orice domeniu doreai, prin cursurile fără frecvenţă de la La Salle Correspondence School din Chicago. Eu stau pe o bombă, îi trecu prin minte. Îşi închise ochii, tremurând de teamă şi de extaz, simţindu-se cuprins de acea ştiută stare de emoţie rece, de amorţeala ce i se strecura în degetele de la mâini şi picioare.

Hei, Trash, piroman afurisit ce eşti!

De la Terre Haute i-au dat drumul când împlinise treisprezece ani. Nu ştiau dacă se vindecase sau nu, dar l-au declarat sănătos. Aveau nevoie de camera lui ca să găzduiască un alt copil nebun, timp de câţiva ani. Trashcan se întoarse acasă. Rămăsese mult în urmă cu şcoala şi nu dădea semne că ar fi în stare să intre în ritm. La Terre Haute îl trataseră cu şocuri electrice, iar după ce se întorsese la Powtanville nu mai era în stare să memoreze. Punea mâna şi învăţa pe rupte înaintea unui examen, pentru ca apoi să uite jumătate din materie şi să cadă cu brio.

O vreme nu mai aprinsese niciun foc, totuşi; măcar la atât îi servise şederea acolo. Toate reintraseră pe făgaşul lor normal, sau cel puţin aşa s-ar fi părut. Şeriful care-i ucisese tatăl plecase; se afla la Gary, unde monta faruri pe maşini Dodge („nu mai pune pe roate, acum pune pe roţi”, zicea uneori maică-sa). Mama lui se întorsese la vechea slujbă de la Powtanville Cafe. Totul mergea bine. Desigur, exista şi CHEERY OIL, ale cărui rezervoare albe se profilau la orizont ca nişte imense cutii de conserve spoite în alb, iar din spatele lor se ivea fumul industriilor de la Gary – acolo unde se afla şi şeriful care-i ucisese tatăl – ca şi cum Gary s-ar fi aflat deja în flăcări. De multe ori se întreba cum s-ar desfăşura un incendiu la rezervoarele de la Cheery Oil. Trei explozii separate, suficient de sonore ca să-ţi facă timpanul franjuri şi destul de luminoase să-ţi frigă ochii din cap? Trei stâlpi de foc (tatăl, fiul şi sfântul şerif ucigaş de tată) ce aveau să ardă trei luni de zile încheiate, zi şi noapte? Sau poate nu aveau să ardă deloc?

Avea să afle acum. Adierea slabă a verii stinse primele două chibrituri; aruncă resturile lor înnegrite pe oţelul prins în nituri. La dreapta lui, în apropierea rampei metalice, înaltă până la genunchi, ridicată de jur-împrejurul marginii rezervorului, văzu un gândac luptându-se cu ultimele puteri într-o băltoacă de benzină. Sunt exact ca gândacul ăla, gândi el iritat şi se întrebă ce fel de lume mai e şi asta, în care Dumnezeu nu numai că te lasă să intri în mocirlă până la gât, ca acel gândac în pata de benzină, dar te mai şi lasă să te zbaţi ore, poate zile întregi... sau ani, aşa cum i se întâmplase lui. Era o lume care merita să ardă, hotărât lucru. Stătea cu capul plecat, cu cel de-al treilea chibrit pregătit în mână, când vântul muri.

După întoarcere, i se spusese o vreme lunaticul, cretinul sau căpiatul, dar Carley Yates, care între timp ajunsese cu trei clase înainte, îşi adusese aminte de tomberoane şi născocise porecla, de care nu mai scăpase de atunci. La şaisprezece ani, părăsise şcoala cu consimţământul maică-sii (La ce te poţi aştepta? L-au distrus acolo, la Terre Haute. Dac-aş avea destui bani, i-aş da în judecată. Tratament cu şocuri, aşa-l numesc ei. După părerea mea, mai bine i-ar zice scaun electric!) şi începuse să muncească la Scrubba-Dubba Car Wash: şampon pe faruri/şampon pe capotă/ridică ştergătoarele/freacă oglinzile/hei, domnule, să dau şi cu spray? Lucrurile urmară o traiectorie normală încă o scurtă vreme. Oamenii strigau în continuare după el, de la colţ de stradă sau din maşini, se interesau ce zisese bătrâna doamnă Semple (care, de altfel, se afla de patru ani în mormânt) când îi arsese cecul de pensie, sau dacă făcuse pipi în pat după ce aprinsese casa