aia din Sedley; trândăvind în faţa magazinului de dulciuri sau la O’Toole, îşi fluierau unii altora în chip de semnal, îşi strigau să ascundă chibriturile şi să-şi palmeze ţigările, pentru că trecea Trashcan Man. Toate vocile se puteau transforma în glasuri fantomatice, dar bolovanii nu aveai cum să-i ignori, când te trezeai că vin vâjâind din străduţele întunecate sau de pe partea opusă a străzii. Odată, cineva azvârlise spre el o cutie pe jumătate plină cu bere, dintr-o maşină care trecea; cutia îl lovise în frunte, făcându-l să cadă în genunchi.

Aşa îşi petrecea el viaţa: vocile, din când în când zborul unei pietre, Scrubba-Dubba. Iar în timpul pauzei de prânz obişnuia să stea pe locul unde zăbovise şi astăzi, mâncând din pacheţelul pregătit de mama lui, privind spre rezervoarele firmei Cheery Oil şi întrebându-se cum ar arăta dacă...

Cam în stilul acesta a curs viaţa lui până ce, într-o seară, s-a trezit în vestibulul Bisericii Metodiste cu o canistră de douăzeci de litri, împrăştiind din ea benzină peste tot – şi mai cu seamă peste teancurile de cărţi cu imnuri, din colţ – apoi se oprise în loc şi gândise: Ceea ce fac eu este rău, mai mult, poate chiar de-a dreptul STUPID, vor şti imediat cine a fost, vor fi convinşi că eu am făcut-o, chiar dacă făptaşul ar fi altul, şi au să mă „pună la loc sigur”; cugetă la toate aceste lucruri mirosind aburii de benzină, în timp ce vocile fâlfâiau şi dădeau roată prin mintea lui, ca nişte lilieci într-un turn bântuit de spirite. Un zâmbet i se aşternuse apoi încet peste toată faţa, răsturnase canistra cu fundul în sus şi o luase la fugă cu ea din vestibul drept prin strana din mijloc, împroşcând benzină până la altar, ca un mire întârziat la propria lui căsătorie şi cu dorinţa atât de aprinsă, încât începe să risipească fluidul fierbinte, din neputinţa de a mai aştepta să ajungă în patul nupţial.

Apoi se întorsese în vestibul, scosese un chibrit de lemn din buzunarul de la piept, îl frecase de fermoarul jeanşilor, aruncase băţul aprins pe grămada de cărţi religioase, punct ochit, punct lovit, vuuum! A doua zi, în drum către Northern Indiana Correctional Center for Boys, trecu pe lângă zidurile înnegrite, arzând încă mocnit, ale Bisericii Metodiste.

Iar Carley Yates, stând rezemat de micul pavilion construit vizavi de Scrubba-Dubba, cu un Lucky Strike lipit în colţul gurii, îi strigase câteva cuvinte ce constituiau în acelaşi timp un adio şi un epitaf, salutul şi mesajul lui de despărţire: Hei, Trashcan, ce ţi-a venit să dai foc la biserică? De ce naiba n-ai aprins ŞCOALA?

Avea şaptesprezece ani când intrase în închisoarea pentru minori, iar după ce împlinise optsprezece ani îl transferaseră la penitenciarul statului; cât timp a stat acolo? Cine mai ştie? În niciun caz Trashcan Man, asta-i sigur. Nimănui din puşcărie nu-i păsa că pusese foc la Biserica Metodistă. Multă lume din pârnaie făcuse lucruri cu mult mai grave. Crime. Violuri. Bătrâne doamne bibliotecare cu ţestele crăpate. Unii dintre deţinuţi voiau să-i facă ceva lui, iar alţii îşi doreau ca el să le facă ceva. Nu-l deranja. Se întâmpla după stingere. Un bărbat chel îi zisese că-l iubeşte – Te iubesc, Donald – iar asta i se părea cu mult mai acceptabil decât aruncatul cu pietre. Uneori gândea că n-ar fi rău să rămână acolo pentru totdeauna. Dar alteori, noaptea, visa CHEERY OIL: se auzea întâi o singură explozie cutremurătoare, ca un tunet, urmau apoi alte două detonaţii, BUM!... ...BUM! BUM! Explozii enorme, izbucnind pe neaşteptate în lumina strălucitoare a zilei şi dând o nouă formă acestei lumini, aşa cum loviturile de ciocan modelează foaia subţire de cupru. Atunci toată lumea din oraş lăsa treaba din clipa aceea şi privea spre nord, către Gary, acolo unde cele trei rezervoare se profilau pe cer ca nişte cutii uriaşe din tablă spoită. Carley Yates tocmai încerca să vândă un Plymouth vechi de doi ani unui tânăr cuplu cu un copil mic şi se oprea în mijlocul piruetelor actoriceşti, ca să se uite. Toţi pierde-vară din crâşma lui O’Toole şi din cofetărie ieşeau afară, lăsându-şi berile şi îngheţatele de ciocolată pe mese. La cafenea, maică-sa rămânea nemişcată în spatele casei. Băiatul cel nou de la Scrubba-Dubba îşi îndrepta spatele, renunţând la spălatul farurilor şi, purtând încă mănuşile cu burete, privea spre nord, în timp ce sunetul acela copleşitor şi monstruos distrugea ca pe un fleac stratul subţire, ca o folie de cupru, a rânduielii acelei zile: BUMM! Acesta era visul lui.

La un moment dat, devenise unul dintre deţinuţii consideraţi persoane de încredere; când se răspândise boala aceea ciudată, l-au trimis la infirmerie, unde, acum câteva zile, nu mai rămăsese niciun bolnav, pentru că toţi muriseră. Toată lumea murise sau fugise, cu excepţia unui tânăr gardian, numit Jason Debbins; el se aşezase la volanul camionului închisorii care transporta rufele la spălătorie şi se împuşcase.

Şi unde s-ar fi putut întoarce atunci, dacă nu acasă?

Vântul îi mângâie blând obrazul, pe urmă amorţi.

Aprinse încă un chibrit şi-l lăsă să cadă. Ateriză într-o mică băltoacă de benzină, care se aprinse. Flăcările erau albastre. Se răspândiră cu delicateţe, ca un fel de coroană cu un ciot de chibrit ars în centru. Trashcan contemplă timp de o secundă, paralizat de fascinaţie, apoi se grăbi să ajungă la scara ce cobora în spirală până la pământ, privind peste umăr. Vedea acum utilajul de pompare printr-o pânză de aer fierbinte, mişcându-se încolo şi încoace, ca un miraj. Flăcările albastre, nu mai înalte de câţiva centimetri, se întindeau în direcţia maşinăriilor şi a ţevii deschise, într-un semicerc tot mai cuprinzător. Chinurile gândacului se sfârşiseră. Din el nu mai rămăsese decât o coajă înnegrită.

Aş putea să fac în aşa fel încât să mi se întâmple şi mie.

Ideea respectivă nu-i