Omletă, te rog, şi nişte fructe. Nu-şi dezlipeşte ochii de mine, cu o expresie insondabilă. Şezi, îmi ordonă, arătând spre unul dintre taburete.

  Mă supun, iar el stă lângă mine, în timp ce doamna Jones se ocupă cu pregătirea micului dejun. Doamne, ce enervant e să stea cineva să-ţi asculte discuţia.

  — Ţi-ai cumpărat bilet de avion?

  — Nu, o să-mi cumpăr când ajung acasă – de pe internet.

  Se reazemă în cot, frecându-şi bărbia.

  — Ai bani?

  Oh, nu.

  — Da, spun eu cu răbdare exagerată, ca şi cum aş vorbi cu un copil greu de cap.

  Ridică o sprânceană severă către mine. Fir-ar!

  — Da, am, mulţumesc, precizez eu grăbită.

  — Am un avion personal. Nu e programat să fie folosit timp de trei zile; e la dispoziţia ta.

  Mă uit la el cu gura căscată. Bineînţeles că are avion personal şi trebuie să mă opun din răsputeri tendinţei fireşti de a-mi da ochii peste cap. Îmi vine să râd. Dar n-o fac, pentru că nu reuşesc să-i „citesc” dispoziţia sufletească.

  — Deja am încălcat flagrant termenii de folosire corespunzătoare a flotei aviatice a companiei tale. N-aş vrea să repet infracţiunea.

  — E compania mea, e avionul meu.

  Pare aproape rănit. Of, băieţii şi jucăriile lor!

  — Mulţumesc pentru ofertă. Dar aş fi mai mulţumită dacă aş lua un avion cursă regulată.

  Pare că vrea să-şi susţină în continuare punctul de vedere, dar se răzgândeşte.

  — Cum vrei. Oftează. Ai multe pregătiri de făcut pentru interviu?

  — Nu.

  — Bine. Tot nu vrei să-mi spui despre ce edituri e vorba?

  — Nu.

  Buzele i se curbează într-un zâmbet şovăielnic.

  — Sunt un om putred de bogat, cu multe posibilităţi, domnişoară Steele.

  — Sunt la curent cu acest detaliu, domnule Grey. Ce-o să faci, o să-mi pui telefonul sub urmărire? întreb eu cu inocenţă.

  — De fapt, în după-amiaza asta o să fiu foarte ocupat, aşa că va trebui să pun pe altcineva s-o facă.

  Zâmbeşte afectat. Glumeşte?

  — Dacă-ţi poţi permite să pui pe cineva să facă asta, e clar că ai prea mulţi angajaţi.

  — O să-i trimit un e-mail şefului de la resurse umane să-l pun să verifice numărul de angajaţi.

  Buzele-i zvâcnesc ca să-i ascundă zâmbetul. Of, slavă Domnului că şi-a recăpătat simţul umorului.

  Doamna Jones ne serveşte micul dejun şi mâncăm în tăcere câteva minute. După ce-a curăţat tăvile, cu tact, iese din living. Mă uit la el.

  — Ce este, Anastasia?

  — Ştii, nu mi-ai spus niciodată de ce nu-ţi place să fii atins.

  Se albeşte şi are o reacţie care mă face să mă simt vinovată că am întrebat.

  — Ţi-am spus mai mult decât am spus vreodată cuiva.

  Are o voce liniştită şi se uită la mine impasibil. Şi îmi este limpede că nu s-a confesat niciodată, nimănui. Nu are prieteni apropiaţi? Poate că i-a spus doamnei Robinson? Vreau să-l întreb, dar nu pot – nu pot să mă port atât de invaziv. Clatin din cap când îmi dau seama că omul ăsta e cu adevărat o insulă.

  — Te vei gândi la aranjamentul nostru cât vei fi plecată?

  — Da.

  — O să-ţi fie dor de mine?

  Mă uit la el, surprinsă de întrebare.

  — Da, răspund cu sinceritate.

  Cum de-a ajuns să însemne atât de mult într-un timp atât de scurt? Mi-a intrat sub piele… la modul propriu. Zâmbeşte şi ochii i se luminează.

  — Şi mie o să-mi fie dor. Mai mult decât îţi dai seama, murmură el.

  Cuvintele lui îmi încălzesc inima. Chiar se străduieşte din greu. Mă mângâie tandru pe obraz, se apleacă şi mă sărută delicat.

  Este după-amiază târziu şi eu stau agitată şi fără astâmpăr în hol, aşteptându-l pe domnul J. Hyde de la Seattle Independent Publishing. Este al doilea interviu pe care l-am programat azi şi e cel de care eram cel mai speriată. Primul interviu a mers bine, dar era pentru o companie mai mare, cu birouri răspândite pe tot teritoriul Statelor Unite, şi n-aş fi fost decât unul dintre numeroşii asistenţi editoriali de acolo. Îmi imaginez cu uşurinţă că într-o astfel de maşinărie corporatistă eşti înghiţit rapid şi aruncat afară cu repeziciune. La SIP aş vrea să ajung. Este mică şi neconvenţională, promovând autori locali, şi are o listă de clienţi excentrici şi interesanţi.

  Decorul este sumar, dar cred că e mai degrabă o chestie de design, decât de zgârcenie. Sunt aşezată pe una dintre canapelele chesterfield capitonate cu piele de culoare verde-închis – nu foarte diferită de cea pe care o are Christian în sala lui de jocuri. Mângâi pielea apreciativ şi mă întreb într-o doară ce face Christian pe canapeaua aia. Mintea mi-o ia razna când mă gândesc la posibilităţi… nu – nu trebuie să mă las dusă acolo acum. Roşesc din pricina gândurilor năbădăioase şi nepotrivite.

  Recepţionera e o tânără afro-americană cu cercei mari din argint şi păr lung, îndreptat cu placa. Are un aer boem, genul de femeie cu care m-aş putea împrieteni. Gândul e liniştitor. Când şi când îmi mai aruncă o privire şi îmi zâmbeşte liniştitor. Îmi fac curaj şi îi întorc zâmbetul.

  Biletul de avion e rezervat, mama e în al nouălea cer că o vizitez, mi-am făcut bagajul, iar Kate a acceptat să mă ducă la aeroport cu maşina. Christian mi-a ordonat să-mi iau cu mine BlackBerry-ul şi Mac-ul. Îmi rostogolesc ochii când îmi amintesc de stilul lui autoritar, dar îmi dau seama acum că aşa e el. Îi place să controleze totul, inclusiv pe mine. Şi totuşi, e atât de imprevizibil şi dezarmant de agreabil, totodată. Poate fi tandru, binedispus, chiar simpatic. Iar când este aşa, poate schimba registrul în mod neaşteptat. A insistat să mă însoţească până jos, la maşina din garaj. Dumnezeule, nu plec