Îmbrăcat în sutana lui neagră, cu spada lungă şi lată înfiptă vertical, între două lespezi crăpate ale terasei, alcătuind astfel un cadran solar, Woland şedea pe un taburet pliant. Umbra spadei se lungea încet şi neabătut, tîrîndu-se spre pantofii negri ai Satanei. Chircit pe taburet, cu un picior strîns sub el şi cu bărbia ascuţită în pumni, Woland nu-şi desprindea ochii de la îngrămădirea necuprinsă de palate, case gigantice şi cocioabe sortite demolării.

Azazello, care-şi luase rămas-bun de la costumul lui modern — haina, melonul şi pantofii de lac — îmbrăcat, ca şi Woland, în negru, stătea în picioare, nemişcat, în preajma stă-pînului său, cu ochii aţintiţi, ca şi el, asupra oraşului.

Woland vorbi:

— Ce oraş interesant, nu-i aşa? Azazello se mişcă şi-i răspunse reverenţios:

— Messire, mie îmi place mai mult la Roma.

— Da, e chestie de gust, îi răspunse Woland. Peste un timp, răsună din nou glasul lui:

— Dar de ce o fi atîta fum acolo pe bulevard?

— Arde „Griboedov”, îi răspunse Azazello.

— Trebuie să presupunem că perechea inseparabilă, Koro-viev şi Behemoth, a trecut pe acolo?

— Fără nici o îndoială, messire.

Din nou se lăsă tăcerea, şi cei doi, aflaţi pe terasă, priveau cum în ferestrele îndreptate spre apus, la etajele de sus ale coloşilor se aprindea un soare frînt, orbitor. Ochiul lui Woland ardea întocmai ca una din aceste ferestre, deşi Woland şedea cu spatele spre apusul soarelui.

Deodată, ceva îl făcu pe Woland să-şi îndrepte atenţia spre turnul rotund înălţat pe acoperiş, în spatele său. Din zidul turnului se desprinse un om cu barbă neagră, posomorit, în-veşmîntat cu un hiton rupt, mînjit cu argilă şi cu sandale grosolane în picioare.

— Ha! exclamă Woland, întîmpinîndu-l cu o privire ironică. Nu m-aşteptam să te văd aici! Pentru ce ai binevoit să vii, musafir nepoftit?

— Vin la tine, duh al răului şi stăpîn al umbrelor, răspunse nou-venitul, uitîndu-se duşmănos pe sub sprîncene la Woland.

— Dacă vii la mine, de ce nu mi-ai dat bună ziua, fost dă-bilar? zise Woland cu asprime.

— Pentru că nu vreau să te bucuri de zile bune, răspunse obraznic nou-venitul.

— Dar va trebui să te împaci cu ideea asta, replică Woland, şi gura i se strîmbă într-un zîmbet ironic. De cum ai apărut pe acoperiş, ai şi trîntit o inepţie, şi uite, îţi spun îndată în ce constă: inflexiunile vocii tale. După tonul tău s-ar zice că nu recunoşti nici existenţa umbrelor, nici a răului. Ia fii bun şi te gîndeşte puţin la următoarea întrebare: ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pămîntul, dacă l-ar fi părăsit umbrele? Că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor. Uite, colo e umbra aruncată de spada mea. Copacii şi făpturile vii aruncă şi ele umbră. Nu ai vrea cumva să jumuleşti globul pămîntesc, măturînd de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta cu lumina nudă? Eşti un nătîng!

— N-o să discut în contradictoriu cu tine, bătrîne sofist, îi răspunse Levi Matei.

— Tu nici nu poţi să discuţi cu mine în contradictoriu, replică Woland, din pricina pomenită mai înainte; eşti un nătîng. Şi acum, spune pe scurt, să nu mă oboseşti, de ce ai venit, îl întrebă el apoi.

— M-a trimis El.

— Şi ce ţi-a poruncit să-mi vesteşti, robule?

— Nu sînt rob, îi răspunse Levi Matei tot mai înrăit, sunt ucenicul lui.

— Ca întotdeauna, vorbim limbi diferite, ripostă Woland, şi, cu toate astea, lucrurile despre care vorbim rămîn aceleaşi, neschimbate. Aşadar?...

— El a citit opera maestrului, vorbi Levi Matei, şi te roagă să-l iei tu pe maestru şi să-l răsplăteşti cu odihna. E greu să faci asta, duh al răului?

— Pentru mine nimic nu-i greu, răspunse Woland, şi tu o ştii prea bine. După o vreme de tăcere, adăugă: Dar de ce nu-l luaţi voi, în lumină?

— El n-a meritat lumina, ci odihna, rosti, trist, Levi.

— Spune-i că aşa va fi, îl încredinţa Woland, adăugind în timp ce ochiul îi scînteia: Şi lasă-mă singur, chiar acum.

— Te mai roagă s-o luaţi cu voi şi pe cea care l-a iubit şi a suferit pentru el, zise din nou Levi, pentru prima oară cu un ton rugător.

— Ce să spun, fără tine nu ne-ar fi dat prin cap s-o facem!

— Hai! Du-te!

Levi Matei pieri, iar Woland îi făcu semn lui Azazello să se apropie şi-i porunci:

— Zboară la ei şi rînduieşte totul.

Azazello părăsi terasa, şi Woland rămase singur.

Dar singurătatea lui nu dură mult. Pe lespezile terasei răsunară paşi, se auziră glasuri însufleţite, şi în faţa lui Woland apărură Koroviev şi Behemoth. Grăsanul nu mai purta nici un primus în braţe, în schimb era încărcat cu alte obiecte. Astfel, avea la subţioară un mic peisaj în ramă aurie, peste braţ îşi aruncase un halat de bucătar pe jumătate ars, iar în cealaltă mînă ţinea un somon întreg cu coadă. Koroviev şi Behemoth miroseau a zgură, mutra lui Behemoth era plină de funingine, iar şapca, arsă zdravăn.

— Salut, messirel strigă perechea cea făr' de astîmpăr, şi Behemoth îşi avîntă somonul în aer.

— Halal vouă, zise Woland.

— Messire, închipuiţi-vă! strigă agitat şi bucuros Behemoth, m-au luat drept jefuitor-speculant!

— Judecind după obiectele aduse de tine, îi răspunse Woland, uitîndu-se la peisaj, eşti chiar un jefuitor-speculant!

— Mă credeţi, messire... Începu Behemoth cu un glas intim şi cordial.

— Nu, nu te cred, răspunse scurt Woland.

— Messire, vă jur, am făcut încercări eroice să salvez tot ce se putea salva, şi asta-i tot ce am putut salva.

— Spune-mi, mai bine, de ce a luat foc „Griboedov”? îl întrebă Woland.

Amîndoi, şi Koroviev şi Behemoth, îşi desfăcură mîinile, ridicară ochii spre cer, apoi Behemoth strigă:

— Nu înţeleg defel! şedeam paşnic, liniştit, luam o gustare...

— Şi deodată — pac, pac! urmă Koroviev — focuri de armă! înnebuniţi de frică, Behemoth şi cu mine ne-am repezit fuga spre bulevard, urmăritorii după noi, atunci ne-am aruncat spre Timireazev.

— Dar, simţul datoriei, intră în vorbă iar Behemoth, a învins frica noastră ruşinoasă, şi ne-am întors.

—