— Pînă-n temelii! confirmă îndurerat Koroviev, adică, literalmente, pînă-n temelii, messire, după cum aţi binevoit să vă exprimaţi foarte potrivit. Nu au rămas decît tăciuni!

— M-am îndreptat spre sala de şedinţe, aceea cu coloane, messire, contînd să scot ceva preţios. Ah, messire, nevastă-mea, dacă aş fi fost însurat, risca să rămînă văduvă de douăzeci de ori! Dar, spre fericire, messire, eu nu sînt însurat, şi vă spun drept, sînt fericit că nu sînt! Ah, messire, cum poţi să schimbi libertatea de holtei pe jugul greu de om însurat!...

— Iar a început o aiureală, observă Woland.

— Ascult şi continuu, răspunse motanul, m-da, poftim peisajul! Altceva nu se putea lua din sală, flacăra m-a izbit drept în faţă. Am alergat în cămară şi am salvat somonul. Am alergat în bucătărie, am salvat halatul. Consider, messire, că am făcut tot ce am putut, şi nu înţeleg cum se explică expresia sceptică de pe chipul dumneavoastră.

— Şi ce făcea Koroviev în timp ce tu jefuiai? întrebă Woland.

— Eu îi ajutam pe pompieri, messire, răspunse Koroviev, arătîndu-şi pantalonii rupţi.

— Ah, dacă-i aşa, va trebui, bineînţeles, construită o clădire nouă.

— Va fi construită, messire, răspunse Koroviev, îndrăznesc să vă asigur.

— Ei, ce să zic, rămîne să dorim ca ea să fie mai bună de-cît cea veche, observă Woland.

— Credeţi-mă, adăugă motanul, eu sînt un profet sadea.

— In orice caz, messire, ne-am prezentat, raportă Koroviev, şi aşteptăm porunci.

Woland se ridică de pe taburet, se apropie de balustradă şi rămase multă vreme tăcut şi singur, cu spatele la suita sa, scrutînd depărtările. Apoi, părăsind balustrada, se lăsă din nou pe taburet şi spuse:

— Nu am de dat nici o poruncă. Aţi făcut tot ce s-a putut; deocamdată nu mai am nevoie de voi. Vă puteţi odihni. Începe curînd furtuna, ultima furtună, ea va încheia tot ceea ce încă trebuie să fie încheiat, şi vom porni la drum.

— Prea bine, messire, răspunseră cei doi poznaşi, retră-gîndu-se numaidecît, după turnul rotund din mijlocul terasei.

Furtuna despre care vorbise Woland se grămădea ameninţătoare la orizont. Un nor negru se înălţase la apus, tăind pînă la brîu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe terasă se lăsase răcoarea. După un timp se înstăpîni întunericul.

Acest întuneric, venit dinspre apus, învălui imensul oraş. Dispărură podurile, palatele. Totul dispăru, ca şi cînd nici n-ar fi existat vreodată pe lume. Peste întreg cerul alerga un singur fir de foc. Apoi tunetul zgudui oraşul. El se repetă şi începu să se dezlănţuie furtuna. În pîcla ce se lăsase, Woland nu se mai vedea.

30 Venit-a ceasul! Venit-a ceasul!

— Ştii, zise Margareta, aseară, cînd ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana... şi idolii, ah, idolii de aur! Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei... Mi se pare că îndată va ploua. Simţi cum se răcoreşte afară?

— Totul e bine şi frumos, răspunse maestrul, fumînd şi despicînd cu palma fumul de ţigară — cît despre idolii ăştia, lasă-i în pace... Dar mă întreb, ce-o să se mai întîmple? N-am nici cea mai mică idee.

Dialogul avea loc la asfinţitul soarelui, tocmai cînd Woland primea pe terasă vizita lui Levi Matei. Fereastra subsolului era deschisă, şi dacă cineva şi-ar fi aruncat ochii înăuntru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înfăşurase, goală, în mantia neagră, iar maestrul era îmbrăcat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce să îmbrace, fiindcă toate lucrurile îi rămăseseră în fosta ei casă şi, cu toate că vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba să se mai ducă acolo să şi le ia. Maestrul însă, care-şi găsise toate costumele în dulap, de parcă n-ar fi fost plecat nicăieri, nu avea nici un chef să se îmbrace, şi acum se străduia să-i demonstreze Margaretei că se puteau aştepta din clipă în clipă la avalanşa unor evenimente cu totul şi cu totul aiuristice. E drept, maestrul era bărbierit, pentru prima oară după noaptea aceea din iarna trecută (în clinica lui Stravinski i se mai tundea bărbuţa cu maşina).

Odaia avea şi ea un aspect straniu. Şi era greu să te descurci în haosul de acolo. Pe covor zăceau nişte manuscrise, pe divan erau împrăştiate altele. Într-un fotoliu era aruncată o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotundă se aflau două tacîmuri, tot felul de gustări şi cîteva sticle. De unde apăruseră toate aceste bunătăţi şi băuturi, nu ştiau nici Margareta, nici maestrul. Cînd se treziseră, ele erau pe masă.

Dormind pînă-n asfinţitul zilei de sîmbătă, maestrul şi prietena lui se simţeau întremaţi; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseseră doar cu o uşoară durere la tîmpla stingă. Din punct de vedere psihic, cu amîndoi se petrecuseră schimbări foarte mari, după cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discuţia lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bună tocmai pentru că era totdeauna pustie. Teii şi salcia de după fereastră, cu fiecare zi mai verzi, împrăştiau un iz primăvăratic, adus în subsol de o adiere uşoară de vînt.

— Ptiu, drace! strigă pe neaşteptate maestrul. Numai cînd stai să te gîndeşti... Stinse mucul de ţigară în scrumieră, strîn-gîndu-şi capul în palme şi continuă: Te rog, ascultă, eşti o femeie deşteaptă şi nu ţi-ai ieşit niciodată din minţi... Eşti într-adevăr convinsă că aseară am fost în casa Satanei?

— Pe deplin convinsă, răspunse Margareta.

— Sigur, sigur, urmă ironic maestrul. In concluzie, acum, în loc de un nebun — sînt doi. Soţ şi soţie! îşi avîntă braţele spre cer, strigînd: Dracu ştie ce-i asta! Dracu, dracu, dracu...

În loc să-i răspundă, Margareta se prăbuşi pe divan, izbucni în hohote de rîs, îşi bălăbăni picioarele goale, apoi strigă:

— Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum arăţi! După ce rîse pe săturate, pînă ce maestrul îşi trase ruşinat indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioasă.

— Adineauri, fără să vrei, ai spus un adevăr, vorbi ea, dracu ştie ce-i asta şi poţi să mă crezi, dracu o să aranjeze totul! Deodată ochii