i se aprinseră, sări în sus, începu să danseze pe loc şi să strige: ce fericită sînt, ce fericită sînt, ce fericită sînt că am intrat în tranzacţie cu el! O, diavolul, diavolul!... Va trebui, dragul meu, să trăieşti cu o vrăjitoare! După aceea se repezi spre maestru, îl luă de gît şi începu să-i sărute buzele, nasul, obrajii. Şuviţe rebele de păr negru nepieptănat săltau pe capul maestrului, şi atît obrajii, cît şi fruntea lui se înfier-bîntau sub sărutări.

— Dar tu, într-adevăr, semeni acum cu o vrăjitoare.

— Nici nu neg acest lucru, îi răspunse Margareta, sînt vrăjitoare şi sînt foarte mulţumită de asta.

— Bine, zise maestrul — dacă vrei să fii vrăjitoare, fii. Foarte bine şi frumos! Cu alte cuvinte, pe mine m-au răpit din spital! Şi asta-i foarte drăguţ... Să presupunem chiar că n-o să se observe lipsa noastră, dar spune-mi, pentru tot ce-i sfînt, din ce şi cum o să trăim? Spunînd asta, să ştii că pentru tine sînt îngrijorat, crede-mă.

În clipa aceea, la fereastră apărură nişte ghete cu botul bont şi partea de jos a unor pantaloni cu o dunguliţă discretă. Apoi pantalonii se îndoiră, şi lumina zilei estompă dosul voluminos al cuiva.

— Aloizi, eşti acasă? întrebă un glas, undeva sus, deasupra pantalonilor, în spatele ferestrei.

— Gata, începe, zise maestrul.

— Aloizi? întrebă Margareta, apropiindu-se de fereastră, l-au arestat ieri. Dar cine îl caută? Numele dumneavoastră?

În aceeaşi clipă genunchii şi dosul dispărură şi se auzi trîn-tindu-se portiţa, după care totul intră în normal. Margareta se prăvăli pe divan şi izbucni în hohote de rîs, atît de tare, în-cît lacrimile îi ţîşniră din ochi. Dar cînd se potoli, chipul ei îşi pierdu expresia de pînă atunci, vorbi serios, şi, vorbind, se dădu jos de pe divan, se tîrî pînă la genunchii maestrului şi, privindu-l în ochi, începu să-l mîngîie pe cap:

— Cît ai suferit, cît ai suferit, sărmanul meu! Asta o ştiu numai eu. Uite, ai fire albe în păr şi veşnica cută în colţul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gîndi la nimic. Ţi-a fost dat să gîndeşti prea mult, dar acum am să gîndesc eu pentru tine! Şi-ţi garantez, îţi garantez eu că totul va fi strălucitor de bine.

— Nu mă tem de nimic, Margot — îi răspunse deodată maestrul şi-şi înălţă capul, iar ei i se păru că este aşa cum era cînd compunea ceea ce, de fapt, nu văzuse niciodată, dar despre care ştia precis că a fost —, şi nu mă tem pentru că am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat şi m-au ameninţat şi nu mă mai pot speria cu nimic. Dar mi-e milă de tine, Margot, iată care-i trucul, de asta tot repet unul şi acelaşi lucru. Răzgîndeşte-te! De ce să-ţi frîngi viaţa cu un om bolnav şi sărac? întoarce-te la tine! Mi-e milă de tine, de aceea ţi-o şi spun.

— Of, tu, tu, şoptea Margareta, clătinîndu-şi capul cu părul despletit, of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toată noaptea trecută m-am zbănţuit în pielea goală, mi-am pierdut vechea fire şi am înlocuit-o cu una nouă, cîteva luni la rînd am stat într-o chiţimie întunecată şi mă gîndeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plîns, iar acum, cînd s-a abătut asupra noastră fericirea, tu mă goneşti? Ei, ce să-i faci, am să plec, am să plec, dar să ştii că eşti un om crud! Ei te-au distrus sufleteşte!

O duioşie amară urcă spre sufletul maestrului şi, nu se ştie de ce, el izbucni în plîns, cu faţa în părul Margaretei. Aceasta, plîngînd şi ea, îi şoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tîmplele lui.

— Da, firele, firele, sub ochii mei se acoperă capul cu zăpadă albă, ah, capul ăsta al meu mult chinuit. Priveşte ce ochi ai! în ei e un deşert. Iar umerii sînt umeri împovăraţi... Te-au schilodit, te-au schilodit, cuvintele Margaretei erau acum fără şir, Margareta se cutremura de plîns.

Atunci maestrul îşi şterse ochii, o ridică pe Margareta, care stătuse îngenuncheată, se ridică şi el şi spuse ferm:

— Ajunge! M-ai făcut să-mi fie ruşine. N-am să mai admit niciodată laşitate din partea mea şi n-am să mă mai întorc la chestiunea asta. Poţi fi liniştită. Ştiu că amîndoi sîntem victimele bolii noastre sufleteşti, pe care, poate, eu ţi-am transmis-o ţie... Ce să-i faci, o să ducem boala asta amîndoi.

Apropiindu-şi buzele de urechea maestrului, Margareta îi şopti:

— Îţi jur pe viaţa ta, îţi jur pe viaţa fiului care s-a născut din cititorul în stele — totul va fi bine!

— Ei, fie precum spui, fie, răspunse maestrul şi, rîzînd, adăugă: Sigur, cînd oamenii sînt total jefuiţi, ca noi doi, ei caută salvarea în lumea de apoi. Ce să-i faci, sînt gata s-o caut acolo.

— Ei, vezi, acum eşti cel de altădată, tu rîzi, îi răspunse Margareta, şi naiba să te ia cu vorbele tale meşteşugite. Lumea de apoi, sau nu, oare nu-i acelaşi lucru? Mi-e foame.

Şi îl trase de mînecă pe maestru spre masă.

— Nu sînt convins că mîncarea asta nu va intra imediat în pămînt sau nu-şi va lua zborul pe fereastră, rosti maestrul total liniştit.

— Nu-şi va lua zborul!

Chiar în clipa aceea, la fereastră răsună un glas fonfăit:

— Pace vouă!

Maestrul tresări, iar Margareta, de-acum obişnuită cu tot felul de minuni, strigă:

— Păi e Azazello! Ah, ce drăguţ din partea lui, ce bine-mi pare! şi şoptindu-i maestrului: Vezi, nu ne lasă, se interesează de noi! — se repezi să deschidă.

— încheie-ţi măcar mantia în faţă, îi strigă din urmă maestrul.

— Puţin îmi pasă, răspunse ea din coridor.

Şi iată-l pe Azazello intrînd, înclinîndu-se şi dînd bună ziua maestrului. Ochiul chior îi scînteia.

— Ah, ce bine-mi pare! exclamă Margareta. Niciodată n-am fost atît de bucuroasă ca acum! Dar iartă-mă, Azazello, că sînt în pielea goală!

Azazello o rugă să nu-şi facă probleme, convingînd-o că văzuse la viaţa lui nu numai femei în pielea goală, ci chiar şi femei cu pielea jupuită, apoi se aşeză cu plăcere la masă, punînd în prealabil în colţ, lîngă sobă, un pachet înfăşurat într-un brocart