Margareta îi turnă lui Azazello un coniac şi acesta goli în-cîntat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul îşi ciupea din cînd în cînd, pe sub masă, mîna stingă, dar ciupiturile nu ajutau la nimic. Azazello nu se topea în văzduh şi, la drept vorbind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roşcat, în afară, poate, de albeaţa de la ochi, nu avea nimic înspăimîn-tător în el; dar asta poate să aibă oricine — şi fără nici o vrăjitorie; hainele, poate, nu prea erau din cele obişnuite —r un fel de anteriu sau pelerină —, dar şi asemenea haine, dacă stăm să ne gîndim, se mai pot întîlni. Îşi bea coniacul cu multă dexteritate, ca toţi oamenii de treabă; golea pahar după pahar, fără să ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul îşi făcu efectul — îi vîjia capul şi se gîndea:

„Da, Margareta are dreptate... Desigur, am în faţa mea un trimis al diavolului. Că doar, acum două nopţi, chiar eu îi demonstram lui Ivan că la Patriarşie prudî el se întîlnise cu însuşi Satana, şi acum nu ştiu de ce m-a speriat gîndul ăsta şi am început să trăncănesc despre hipnotizatori şi halucinaţii... Ce hipnotizatori, pe dracu!...”

Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungînd la concluzia că ochii acestuia ascund ceva, un gînd pe care nu şi-l expu-sese încă. „N-a venit pur şi simplu în vizită, ci cu o misiune”, îşi zise maestrul. Spiritul de observaţie nu-l părăsise.

Dînd pe gît al treilea păhărel de coniac, care nu avea nici un efect asupra lui, Azazello vorbi astfel:

— Aveţi aici un subsol plăcut, dracu să mă ia! Se ridică o singură întrebare: Ce să faci în acest subsol?

— Acelaşi lucru îl spun şi eu, răspunse maestrul.

— De ce îmi dai emoţii, Azazello? îl întrebă Margareta. Cumva o să trăim noi!

— Se poate, se poate? strigă Azazeilo. Nici prin gînd nu-mi trece una ca asta. Cumva o să se aranjeze totul, aşa gîndesc şi eu. Da! Era să uit... Messire m-a rugat să vă salut şi mi-a poruncit să vă spun că vă invită la o mică plimbare, dacă, desigur, n-aveţi nimic împotrivă. Ce răspuns îmi daţi?

Pe sub masă, Margareta îi făcu maestrului un semn cu piciorul.

— Cu multă plăcere, răspunse maestrul, privindu-l atent pe Azazeilo, în timp ce acesta urmă:

— Nădăjduim că nici Margareta Nikolaevna n-o să refuze plimbarea?

— Fără îndoială că n-o să refuz, exclamă Margareta, făcîn-du-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub masă.

— Minunat! exclamă Azazeilo. Asta-mi place! Un, doi, şi gata! Nu ca atunci în grădina Alexandrovski!

— Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazeilo, de asta; pe atunci eram fără minte. Şi-apoi, nu sînt chiar atît de vinovată — că doar nu te întîlneşti în fiecare zi cu necuratul!

— Te cred, încuviinţă Azazeilo. Ar fi o plăcere prea mare să-l întîlneşti chiar în fiecare zi!

— Mie-mi place viteza, zise Margareta, tulburată; — viteza şi goliciunea... Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! urmă Margareta adresîndu-se maestrului. Pui şepta-rul sub pernă şi-ţi nimereşte orice punct!... Margareta se ameţise şi ochii îi ardeau tot mai tare.

— Am mai uitat ceva, strigă Azazeilo, lovindu-se peste frunte, m-am zăpăcit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticlă de vin. Luaţi notă, vă rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno.

Fireşte că o raritate ca asta atrase toată atenţia Margaretei şi a maestrului. Dintr-o bucată de brocart de culoare închisă, folosit la tapisatul sicrielor, Azazeilo scoase un urcior mucegăit. Mirosiră vinul, îl turnară în pahare, apoi priviră prin licoarea străvezie lumina tot mai palidă din fereastră dispă-rînd pe măsură ce se apropia furtuna.

— În sănătatea lui Woland! strigă Margareta, ridicîndu-şi paharul.

Toţi trei îşi muiară buzele luînd cîte o înghiţitură. Deodată lumina posomorită de afară începu să se stingă în ochii maestrului, i se tăie răsuflarea şi îşi dădu seama că i-a venit sfirşitul. Apucă să mai vadă cum Margareta, palidă ca moartea, îşi întinde braţele spre el, cum îi cade capul pe masă, şi-apoi alunecă pe podea.

— Otrăvitorule... mai izbuti să strige maestrul, voind să apuce un cuţit de pe masă ca să-l înjunghie pe Azazeilo; dar mîna îi lunecă fără vlagă; totul în jur se întunecă şi pieri. Căzu pe spate şi, în cădere, îşi spintecă de colţul mesei pielea de pe tîmplă.

îndată ce victimele lui încremeniră, Azazeilo trecu la acţiune, în primul rînd, se aruncă afară pe fereastră, şi în cîteva clipe ajunse la vila în care locuise Margareta. Totdeauna precis şi meticulos, el voia să verifice dacă se-ndepliniseră toate după învoială. Şi le găsi pe toate în deplină ordine. Văzu o femeie întunecată la faţă, care aştepta întoarcerea soţului ei. Aceasta ieşi din dormitor, păli deodată, îşi duse mîna la inimă şi, murmurînd neputincioasă:

— Nataşa... să vină cineva... ajutor... se prăbuşi pe parchetul salonului, înainte de a ajunge la uşă.

— Totul e în ordine, zise Azazeilo.

În clipa următoare, se afla din nou lîngă cei doi amanţi otrăviţi de el. Margareta zăcea cu faţa în jos. Cu mîinile lui puternice, Azazeilo o întoarse, ca pe o păpuşă, cu faţa spre el, pe care-şi aţinti privirea şi, treptat, chipul femeii otrăvite îşi schimbă expresia. Pînă şi în penumbra amurgului dinainte de furtună se vedea cum dispare treptat aerul ei de vrăjitoare, cruzimea trăsăturilor. Chipul i se lumină, se îmblînzi, pierzîndu-şi expresia de lăcomie, gura ei redevenind feminină, îndurerată. Atunci, el îi descleştă dinţii albi, turnîndu-i cîteva picături din vinul cu care o otrăvise. Oftînd, ea dădu să se ridice fără ajutorul lui, se aşeză în capul oaselor şi întrebă cu glas stins:

— Pentru ce?! Pentru ce ai făcut asta, Azazeilo?! Ce-ai făcut cu mine?

Apoi, văzîndu-l pe maestru zăcînd nemişcat, se cutremură şi şopti:

— Ucigaşule... nu mă aşteptam la una ca asta!

— Oh, stai să vezi, ripostă Azazello, o să se scoale numai-decît. Ah, de ce eşti atît de nervoasă?

Margareta îl crezu pe loc, atît de convingător era glasul demonului roşcat. Sări în picioare, vie şi plină de putere, şi-l ajută pe Azazello să-i dea de băut