din acelaşi vin maestrului întins pe duşumea. Deschizînd ochii, acesta aruncă o privire sumbră, plină de ură, repetînd ultimul cuvînt pe care-l rostise înainte:

— Otrăvitorule...

— Ah, pentru o treabă bine făcută jignirea este o răsplată obişnuită! Da se poate una ca asta? Ce, sînteţi orbi? Deschideţi ochii mai repede!

Atunci, maestrul sări în picioare şi, aruncînd în jur o privire vioaie şi luminoasă, întrebă:

— Şi ce înseamnă acest nou început?

— înseamnă că a sosit ceasul să plecăm. Ascultaţi, furtuna s-a şi dezlănţuit, aud tunetele. Se face întuneric. Caii scormonesc pămîntul cu copitele, micuţa grădină se cutremură. Lua-ţi-vă rămas-bun, luaţi-vă mai repede rămas-bun de la subsolul vostru mic.

— A, înţeleg... zise maestrul, uitîndu-se în jur. Ne-ai ucis, sîntem morţi. Acum înţeleg totul.

— Vai de mine! Ce tot vorbeşti! protestă Azazello. Prietena dumitale îţi spune „maestru”, dumneata gîndeşti, atunci cum poţi să fii mort? E caraghios!...

— îţi înţeleg vorbele, strigă maestrul, nu mai continua! Ai de o mie de ori dreptate!

— Marele Woland! începu să-l secondeze Margareta. Marele Woland! El a ticluit lucrurile mult mai bine decît mine! Dar romanul, romanul, îi striga ea maestrului, ia cu tine romanul, oriunde te-ai duce!

— Nu-i nevoie, se împotrivi maestrul, îl ţin minte pe dinafară.

— Dar n-ai să uiţi... nici un cuvînt din el? întrebă Margareta, lipindu-se de amantul ei şi ştergîndu-i tîmpla însîngerată.

— Nu te nelinişti. De acum încolo n-am să mai uit niciodată nimic.

— Atunci, să vină focul! strigă Azazello. Focul de la care totul a început şi cu care se încheie totul.

— Focul! strigă, cumplit, Margareta.

Fereastra se trînti, şi vîntul împinse draperia la o parte. Cerul bubui vesel şi scurt. Azazello îşi băgă ghearele în sobă, scoase un tăciune aprins şi fumegînd şi dădu foc feţei de masă. După aceea, urmă la rînd un teanc de ziare vechi de pe divan, apoi manuscrisul şi draperia de la fereastră.

Îmbătat de goana care-l aştepta, maestrul aruncă din raft pe masă o carte care începu să ardă şi ea cu flăcări jucăuşe.

— Arde, arde viaţa din trecut! — Arde suferinţa! striga Margareta.

Toată odaia era numai trîmbe de foc şi, o dată cu fumul, pe uşă ieşiră în goană trei siluete. Urcară treptele de piatră şi se pomeniră în curtea mică. Mai întîi o văzură pe bucătăreasa vecinului, care şedea pe pămînt, lîngă ea nişte cartofi risipiţi şi cîteva legături de ceapă. Bucătăreasa era într-o stare ciudată. Trei cai negri ca pana corbului fornăiau lîngă magazie, tresărind şi scormonind pămîntul cu copitele. Margareta sări în şa; urmă Azazello; maestrul încalecă ultimul. Bucătăreasa gemu, îşi întinse mîna să-şi facă cruce, însă Azazello îi strigă ameninţător din şa:

— Îţi tai mîna!

Apoi fluieră şi, frîngînd ramurile teilor, caii se avîntară în văzduh, străpungînd norul negru ce se lăsase jos, deasupra pămîntului. În aceeaşi clipă, pe fereastra subsolului începu să iasă fum. Mai răsună strigătul slab, jalnic, al bucătăresei:

— Foc...

Caii zburau deasupra acoperişurilor Moscovei.

— Vreau să-mi iau rămas-bun de la oraş, îi strigă maestrul lui Azazello, care gonea înaintea lor.

Dar tunetul înghiţi sfîrşirul frazei. Azazello încuviinţă din cap şi o porni la galop. În întîmpinarea celor trei zburători înainta vijelios un nor, care nu-şi lepăda încă picăturile de ploaie.

Zburînd deasupra unui bulevard, văzură nişte siluete mici de oameni fugind care-ncotro, spre a se adăposti de ploaie. Cădeau primele picături. Apoi zburară deasupra unor învolburări de fum — era tot ce mai rămăsese din „Casa Griboe-dov”. Trecură deasupra oraşului, învăluit acum în întuneric. Deasupra lor, scăpărau fulgere. Apoi, în locul acoperişurilor, apărură grădinile înverzite. Numai atunci se năpusti ploaia din răsputeri asupra pămîntului, transformîndu-i pe cei trei zburători în trei băşici uriaşe plutind prin apă.

Margareta cunoştea senzaţia zborului, maestrul însă nu; de aceea fu mirat de faptul că atinseseră atît de repede ţinta, ajungînd la singurul om de la care voia să-şi ia rămas-bun. Desluşi prin perdeaua de ploaie clinica lui Stravinski, rîul şi pădurea de pe celălalt mal, pe care o cunoştea atît de bine. Aterizară în crîng, într-o poiană, aproape de clădirea clinicii.

— Vă aştept aici, strigă Azazello, împreunîndu-şi mîinile, luminat în răstimpuri de fulgere ori dispărînd în perdeaua cenuşie a ploii. Luaţi-vă rămas-bun, dar mai repede!

Maestrul şi Margareta săriră din şa şi porniră în zbor prin grădina clinicii, cînd ivindu-se, cînd destrărnîndu-se ca umbrele în noianul de apă ce cădea din cer. În clipa următoare, maestrul dădea la o parte cu mînă sigură grilajul de pe balcon, de la uşa camerei 117, urmat de Margareta. Intrară la Iva-nuşka, nevăzuţi şi neobservaţi, în vuietul şi urletul furtunii. Maestrul se opri lîngă pat.

Ivanuşka stătea întins, nemişcat, ca atunci cînd văzuse pentru prima oară furtuna în casa asta în care îşi recăpăta liniştea. Dar nu plîngea, ca atunci. Cînd prinse cu privirea silueta întunecată, care intrase la el din balcon, se săltă pe pat şi-şi întinse mîinile, spunînd fericit:

— Ah, dumneavoastră sînteţi! Şi eu vă aştept, vă aştept mereu! Iată-vă, în sfîrşit, vecinul meu!

Iar maestrul îi răspunse:

— Sînt aici, dar, din păcate, nu pot să mai fiu vecinul du-mitale. Plec pentru totdeauna şi am venit numai să-mi iau rămas-bun.

— Ştiam, am ghicit asta, răspunse încet Ivan şi întrebă: V-aţi întîlnit cu el?

— Da, zise maestrul, am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata, pentru că ai fost singurul om cu care am stat de vorbă în ultima vreme.

înseninîndu-se la faţă, Ivanuşka spuse:

— Bine aţi făcut că aţi zburat pînă aici. Să ştiţi că am să mă ţin de cuvînt, n-o să mai scriu poezioare. Acum mă interesează altceva, urmă Ivanuşka zîmbitor, şi-şi aţinti ochii demenţi undeva în gol. Vreau să scriu altceva. Ştiţi, în timp ce am zăcut aici, multe lucruri mi-au devenit clare.

Vorbele lui îl tulburară pe maestru şi, aşezîndu-se pe marginea patului, vorbi:

— Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el. Ochii lui Ivanuşka se aprinseră.

— Dar dumneavoastră n-o să scrieţi? Apoi îşi lăsă bărbia în piept, adăugind îngîndurat: Ah, da... Cum pot să-ntreb aşa ceva! şi-şi întoarse ochii, uitîndu-se speriat în podea.

— Da, zise maestrul, şi glasul său i se păru necunoscut lui Ivanuşka—necunoscut şi surd. Eu n-o să mai scriu despre el. Voi fi ocupat