păru suficientă în sine. Îmi dădu însă ea răspunsul. Într-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gînditoare spre uriașul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate ușile, se întoarse în hol și reveni și deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptușit cu alamă împotriva moliilor și o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dormitor. Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo. Liniștită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, și mă gîndii că vrea să plece în concediu fără mine. „N-are decît”, gîndii, deși mă întrebai cum poate ea pleca în concediu așa singură spre sfîrșitul lunii a opta? Putea să pățească ceva. Observai însă că își vîra în ele prea multe lucruri și prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulițe, pulovere de lînă, mantouri… Stăteam rezemat de tocul ușii și mă uitam, încercînd să înțeleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi groși de iarnă, mănuși, un costum de schi, feluri de fuste, rochii multicolore… Uneori se apleca și bîjbîia prin sertarele de jos… Batiste, baticuri… Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apoi le arunca înapoi. Astfel se gîndi cîtva timp cînd scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cizmulițe (astfel le numii în mintea mea, cizmulițe, nu cizme…). Mișcarea aceasta îndelungată a mîinilor ei, pauzele, aplecările, alegerea veșmintelor pe un înțeles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinație. Vedeam ce se întîmplă, dar înțelesul nu se ivea. O anumită mișcare, chiar cu înțeles și nu atît de variată, dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie. „Poate vrea să le dea la curățat”, gîndii scuturînd din cap, dar cum să dai la curățat cizme, pantofi, rufărie intimă? Astea le spală Ana… Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem și o întrebai: „Ce faci tu acolo?” Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel puțin un minut și fără să mă privească, văzîndu-și de treabă, îmi răspunse cu gîndul absent: „Plec, ți-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu!”

Auzind-o inima îmi bătu cu un zvîcnet care mă făcu, ca odinioară cînd venise prima dată la mine, să simt un fulger prin șale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gîndii. Avui apoi un surîs, reflex bizar și nefericit al unei gîndiri pașnice, mă apropiai de ea și îi pusei mîna pe umăr, vrînd să-i spun că asta e o prostie și să renunțe la ea. Ea sări în lături ca mușcată de șarpe și îmi șuieră cu o ură sălbatică: „Să nu te atingi de mine”, și cu o astfel de voce încît pe lîngă ură distinsei amenințarea. Ne privirăm în ochi cîteva clipe, intens, două priviri fără iluzie și fără împăcare. Nu mă apucasem să-i descifrez ura, și acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pîndi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intenția de a-i declara că o iubesc. Ei, ce primejdie? Îndîrjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, avînd aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva, dacă mai îmi dă mîna. Mă aplecai atunci și îmi dezlănțuii furia asupra geamantanelor: le răsturnai, lovii cu picioarele în ele, împrăștiai lucrurile prin odaie și în cele din urmă luai geamantanele și le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai și băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor.

„Aștept să naști, îi spusei, și pe urmă te învăț eu minte.” Se urcase în pat și începuse foarte liniștită să răsfoiască o revistă. Se așezase cu fundul la ușă. „Iată deci, gîndii, cum gestul care altădată mă făcuse să rîd, cînd fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă față de alt bărbat care nu semăna cîtuși de puțin cu acela. Iar ea nu știa că eu știu… „Și felul cum stai tu acuma cînd bărbatu-tău îți vorbește, continuai, o să confirme zicala: capul face, fundul trage!”

Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel puțin un ceas pînă să redevin senin. Și totuși mă hotărîsem mai înainte să mă port cu ea ireproșabil, orice mi-ar face! Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port? Desigur, s-o las să plece! Ar fi plecat oare? Bineînțeles! Violența reacției ei și amenințarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrîngere și ar fi mers foarte departe… avea ea un plan și pentru varianta în care lăsînd-o să plece sconta pe venirea mea după ea (și cred că avea și un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată pînă ce ar fi trimis emisari prin rudele ei să plec eu, și încă unul în care dacă n-aș fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunțe)… Nu mai știu ce-ar fi făcut după aceea, dar știu ce-aș fi făcut eu, aș fi așteptat-o la ieșire și aș fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spinare, dintre care pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi cruțat și mi-ar fi reproșat-o în eternitate. Cui i-aș fi putut spune și cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă? Dacă amintirea lui Acojocăriței n-ar fi rămas atît de vie în memoria mea, aș fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în clipele cînd o contemplam făcîndu-și bagajele, să devin subiect de comedie umană.

Și toate acestea nu erau justificate a posteriori, pentru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă aș fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar intuiția tuturor acelor variante; simțisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărui consecințe nu era conștientă în pornirea ei… Începea, oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef. Era adevărat, mă umilise, dar cel puțin n-o știam decît noi doi, în timp