Un şofer de autobuz de cursă lungă şi-a amintit că l-a luat din Kobe. L-a ţinut minte pentru că avea un stil aparte de a vorbi şi spunea lucruri ciudate. Era împreună cu un tânăr de vreo douăzeci şi ceva de ani. Cei doi au coborât la Tokushima. Au reuşit să identifice şi hotelul la care au stat acolo. Din spusele cameristei, se pare că au plecat spre Takamatsu. Traseul lor şi al tău se suprapun perfect. Amândoi aţi plecat din Nakano drept spre Takamatsu. E prea mult ca să fie o simplă coincidenţă. Evident, poliţiştii cred că e ceva la mijloc. De exemplu, că aţi pus crima la cale împreună. De data asta au trimis poliţia metropolitană, care scotoceşte acum tot oraşul. M-am gândit că nu te mai puteai ascunde mult în bibliotecă şi de-asta m-am hotărât să te duc în munţi.

  — Un bătrân handicapat mintal care locuieşte în Nakano?

  — Iţi spune ceva?

  Clatin din cap.

  — Absolut nimic.

  — După adresă, se pare că locuia prin apropierea casei tale, cam la cincisprezece minute de mers pe jos.

  — În Nakano trăiesc o mulţime de oameni. Eu nu-rfli ştiam nici măcar vecinii.

  — Şi asta nu e tot, spune Oshima şi îmi aruncă o privire.

  El a făcut să plouă cu sardine şi stavrizi în centrul comercial din Nogata. Cel puţin asta i-a prezis poliţistului că o să se întâmple cu o zi înainte, că o să cadă o mulţime de peşti din cer.

  — Uau!

  — Da! In aceeaşi zi, pe seară, a plouat cu lipitori în zona de servicii Fujigawa de pe autostrada Tomei. Îţi aduci aminte?

  — Sigur.

  — Evident, poliţiştii au observat această serie de incidente şi au presupus că între întâmplările bizare şi bătrânul enigmatic trebuie să existe o legătură. Au urmat cam acelaşi traseu.

  Piesa de Mozart se încheie şi începe alta.

  Oshima îşi scutură de câteva ori capul, cu mâna încleştată pe volan.

  — O întorsătură foarte stranie. Povestea a fost foarte ciudată de la început, dar devine din ce în ce mai ciudată.

  Cine ştie ce-o să mai fie? Un singur lucru e sigur, şi anume că începe să se concentreze în jurul acestui loc. Traiectoria ta şi a bătrânului tind să se intersecteze pe aici.

  Închid ochii şi ascult huruitul motorului.

  — Poate ar fi mai bine să plec în alt oraş. Orice s-ar întâmpla, nu pot să vă provoc şi mai multe necazuri, nici dumneavoastră, nici doamnei Saeki.

  — Şi unde să te duci?

  — Nu ştiu. Dacă mă duceţi până la gară, de acolo mai văd eu, nu contează.

  — Nu mi se pare o idee prea bună, spune Oshima oftând.

  Prin gări sigur mişună poliţiştii în căutarea unui tânăr cool, de cincisprezece ani, înalt, cu un rucsac şi o obsesie.

  — Atunci m-aţi putea duce departe, într-o gară care să nu fie supravegheată.

  — E acelaşi lucru. Te-ar găsi oriunde.

  Nu mai spun nimic.

  — Uite care e treaba! Nu au emis un mandat de arestare Pe numele tău şi nici nu eşti un infractor dat în urmărire generală, da?

  Încuviinţez.

  — În momentul de faţă eşti încă liber. E treaba mea unde te duc, nu încalc nici o lege. Nici măcar nu ştiu care e numele tău adevărat, Kafka Tamura. Nu-ţi face probleme din cauza mea. Uite, sunt un om foarte precaut. Nu mă încolţeşte nimeni prea uşor.

  — Domnule Oshima?

  — Ce e?

  — Eu nu am complotat cu nimeni. Dacă l-aş fi omorât pe tata, nu aş fi cerut ajutorul nimănui.

  — Ştiu asta.

  Oshima opreşte la semafor şi se uită în oglinda retrovizoare. Ia un drops cu lămâie şi îmi oferă şi mie. Iau unul şi îl bag în gură.

  — Şi?

  — Şi ce?

  — Aţi spus „în primul rând” când vorbeaţi despre motivul pentru care trebuie să mă ascund în munţi. Dacă există un prim motiv, mă gândeam că trebuie să existe şi un al doilea.

  Oshima se uită la semafor. Încă nu s-a făcut verde.

  — Al doilea motiv nu e mare lucru. În comparaţie cu primul.

  — Spuneţi-mi-l totuşi.

  — E vorba de doamna Saeki, răspunde el. În sfârşit, se face verde şi apasă pedala de acceleraţie. Te culci cu ea, nu?

  Nu sunt în stare să răspund.

  — Nu am nimic împotrivă, stai liniştit. Mi-am dat seama pentru că am instincte bune. Atâta tot. E o persoană minunată şi, ca femeie, este fermecătoare. Este… O persoană aparte. Din toate punctele de vedere. Diferenţa de vârstă dintre voi e foarte mare, dar asta nu e neapărat o problemăTe înţeleg de ce eşti atras de ea. Vrei să te culci cu ea, foarte bine. Vrea să se culce cu tine, foarte bine. E simplu. Eu n-am nimic împotrivă. Dacă vouă vă convine, îmi convine şi mie.

  Oshima învârte dropsul în gură.

  — Dar acum ar fi bine să staţi o vreme departe unul de celălalt. Asta fără nici o legătură cu crima din Nakano.

  — Atunci de ce?

  — Ea e acum într-o situaţie foarte delicată.

  — O situaţie delicată?

  — Doamna Saeki…, începe el şi îşi caută cuvintele. Simplu fie spus, moare. Ştiu asta. O simt încontinuu de ceva timp.

  Îmi ridic ochelarii şi mă uit la Oshima. Ţine mâinile pe volan şi priveşte drept în faţă. Tocmai am intrat pe autostrada către Kochi. În mod surprinzător, conduce cu viteză legală, pe banda întâi. O Toyota Supra trece vâjâind pe lângă noi.

  — Moare… Moare de o boală incurabilă? De cancer sau de leucemie?

  Oshima clatină din cap.

  — Poate că da, poate că nu. Nu ştiu absolut nimic despre starea ei de sănătate. Poate că e bolnavă,