uit de jur-împrejur, încercând să mă adun. Îmi dau seama că sună telefonul de la recepţie. Lumina proaspătă a dimineţii pătrunde prin draperii. Doamna Saeki nu mai e lângă mine. Sunt singur în pat.

  În tricou şi boxeri, mă dau jos din pat şi mă duc la telefon. Mă mişc încet, dar telefonul continuă să sune.

  — Alo?

  — Dormeai? Mă întreabă Oshima.

  — Îhî.

  — Scuză-mă că te trezesc aşa devreme tocmai în ziua liberă, dar au apărut nişte probleme.

  — Probleme?

  — Îţi explic mai târziu. Deocamdată nu te mişca de acolo, că vin şi eu imediat. Până atunci, poţi tu să-ţi faci bagajele?

  Când ajung, vino imediat în parcare şi urcă-te în maşină fără să scoţi o vorbă. Ai priceput?

  — Da.

  Mă întorc în cameră şi îmi strâng lucrurile. Nu e cazul să mă grăbesc, pentru că în cinci minute le adun pe toate.

  Iau din baie rufele puse la uscat, azvârl în rucsac articolele de baie, cărţile şi jurnalul şi am terminat. Mă îmbrac şi fac patul. Netezesc cearşaful, bat perna şi întind frumos plapuma. Şterg toate urmele. Mă aşez pe scaun şi mă gândesc la doamna Saeki care a fost aici până acum câteva ore.

  Înainte ca Mazda verde să intre în parcare douăzeci de minute mai târziu, iau un mic dejun frugal, compus din lapte şi fulgi de porumb. Spăl vasele folosite şi le pun la loc.

  Mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Îmi inspectez faţa în oglindă.

  Chiar atunci aud motorul maşinii.

  Vremea era numai potrivită pentru o plimbare cu capota deschisă, dar acum este bine închisă. Cu rucsacul pe umăr, mă îndrept cu paşi rapizi până la maşină şi mă urc pe scaunul de lângă şofer. Ca data trecută, Oshima îmi fixează cu îndemânare rucsacul pe suportul din spate. Poartă ochelari de soare închişi, stil Armâni, tricou alb en coeur, cămaşă de în în carouri, blugi albi şi bascheţi bleumarin joşi, Converse AII Star. Îmbrăcăminte lejeră de duminică, îmi întinde o şapcă bleumarin cu logoul The North Face.

  — Ziceai că ţi-ai pierdut şapca, aşa că ia-o pe asta. Ajută să-ţi ascundă faţa.

  — Mulţumesc, spun eu şi mi-o pun pe cap. Oshima mă priveşte şi dă aprobator din cap.

  — Ochelari de soare parcă aveai.

  Scot din buzunar ochelarii Revo cu lentile bleu şi mi-i pun pe nas.

  — Cool! Îmi zice Oshima, privindu-mă. Ia pune-ţi şapca invers.

  Îl ascult şi o întorc.

  — Bine! Arăţi ca un rapper binecrescut.

  Oshima bagă într-a întâia, apasă uşor acceleraţia şi ia piciorul de pe ambreiaj.

  — Unde mergem?

  — Tot acolo.

  — În munţi, în Kochi?

  — Da. Avem iar drum lung în faţă, spune el şi porneşte casetofonul.

  Începe o piesă veselă de orchestră, de Mozart. Îmi suna cunoscut. Să fie serenada Cornul poştalionului?

  — Te-ai săturat deja de munte?

  — Îmi place acolo! E linişte, pot să citesc mult.

  — Mă bucur.

  — Deci, care erau problemele?

  Oshima aruncă o privire serioasă în oglinda retrovizoare.

  Se uită la mine, apoi drept în faţă.

  — În primul rând, m-a contactat din nou poliţia. M-am trezit aseară cu un telefon acasă. De data asta păreau foarte puşi pe treabă să dea de tine. S-au purtat cu totul altfel.

  — Dar am alibi, nu?

  — Sigur, ai un alibi de fier. Ziua respectivă ai petrecut-o în Shikoku. Nu puneau la îndoială lucrul acesta. Dar poate ai conspirat. E o posibilitate.

  — Am conspirat?

  — Da, poate ai avut un complice. Despre asta e vorba.

  Complice? Clatin din cap.

  — De unde le-o fi venit ideea asta?

  — Poliţiştii nu mi-au spus mare lucru. Când e vorba să pună întrebări, nu s-ar mai opri, dar sunt legaţi la gură dacă e să dea explicaţii. Aşa că am stat toată noaptea şi am adunat informaţii de pe internet. Ştiai că s-au deschis chiar câteva site-uri despre acest caz? Eşti foarte cunoscut pe ele.

  Eşti prinţul rătăcitor care poartă cu el cheia.

  Strâng uşor din umeri. „Prinţul rătăcitor”?

  — Din păcate, problema cu acest gen de informaţii este că nu ştii niciodată cât e adevăr şi de unde încep speculaţiile. Totuşi, dacă pui cap la cap mai multe surse, uite cum stă treaba: poliţia este acum pe urmele unui bărbat de Şaizeci şi ceva de ani. În noaptea în care a avut loc crima, individul respectiv s-a dus la o secţie de poliţie din zona centrului comercial din Nogata şi a mărturisit că tocmai omorâse pe cineva, undeva în apropiere. A spus că l-a înjunghiat cu un cuţit. Dar s-a apucat să bălmăjească tot felul de aiureli, iar tânărul poliţist care era de serviciu l-a luat drept un bătrân dus cu capul şi nu i-a acordat nici o atenţie. L-a trimis acasă fără măcar să-l asculte cum trebuie. Când s-a descoperit crima, acesta şi-a adus aminte de bătrân şi şi-a dat seama că făcuse o greşeală cumplită. Nu îl întrebase nici cum îl cheamă, nici unde locuieşte. Dacă aflau şefii, o încurca serios. Prin urmare, a tăcut mâlc. Până la urmă, ceva s-a întâmplat – ce anume, nu ştiu – şi adevărul a ieşit la lumină. Evident, poliţistul a fost sancţionat disciplinar şi, bietul de el, se pare că n-o să o mai scoată în veci la capăt.

  Oshima schimbă viteza, depăşeşte Toyota Tercel albă din faţă şi revine rapid pe bandă.

  — Poliţia s-a făcut luntre şi punte să descopere identitatea bărbatului. Prea multe despre trecutul lui nu se ştiu, dar se pare că este handicapat mintal. Nu este un handicap foarte grav, e doar puţin mai ciudat. Trăieşte din ajutor de la rude şi asistenţa socială. Locuieşte singur, dar în apartamentul în care stătea nu mai e nimeni. Poliţia i-a luat urma şi se pare că