S-a trezit a doua zi, înainte de nouă. Nakata continua să doarmă neîntors, respirând liniştit şi regulat. Hoshino a luat singur micul dejun şi a rugat-o pe cameristă să nu-l trezească.

  — Nu e nevoie să strângeţi aşternuturile, i-a spus el.

  — Dar e normal să doarmă atât de mult?

  — Nu e nici o problemă, n-o să moară. Somnul îl ajută să se refacă. Îl cunosc foarte bine.

  A cumpărat un ziar de la gară, s-a aşezat pe o bancă şi s-a uitat la programul de cinema. La cinematograful de lângă gară rula o retrospectivă Francois Truffaut. Numele nu îl mai auzise (nici nu-şi dădea seama dacă era bărbat sau femeie), dar erau două filme succesive, ceea ce însemna că avea cu ce-şi umple timpul până pe seară, drept, pentru care s-a hotărât să le vadă. Cele două filme erau Cele 400 de lovituri şi Trageţi în pianist! Iar spectatorii se puteau număra pe degete. Hoshino nu era un mare iubitor de filme.

  Mai dădea din când în când pe la cinematograf, dar opţiunile sale se limitau la kung fu sau acţiune. De aceea, aceste filme de început ale lui Truffaut i s-au părut pline de secvenţe greu de înţeles şi, fiind mai vechi, se derulau într-un tempo foarte lent. Cu toate acestea, a fost captivat de atmosfera aparte, de tonul imaginilor, de descrierea psihologică sugestivă. Măcar nu se plictisea. La sfârşit, chiar şi-a zis că poate o să mai vadă şi alte filme ale acestui regizor.

  A părăsit cinematograful, a luat-o spre strada comercială şi a intrat în cafeneaua în care fusese cu o zi în urmă.

  Patronul şi-a amintit de el. Hoshino s-a aşezat pe acelaşi scaun şi a comandat o cafea. Din nou, era singurul muşteriu.

  Din boxe se revărsa un concert de violoncel.

  — Este concertul numărul unu al lui Haydn, cu Pierre Fournier la violoncel, i-a explicat patronul când i-a adus cafeaua.

  — Sună foarte natural.

  — Aveţi perfectă dreptate. Pierre Fournier este unul dintre muzicienii faţă de care am cel mai înalt respect. E ca un vin de calitate. Are aromă, consistenţă, îţi încălzeşte sângele şi îţi insuflă blând curaj. Eu întotdeauna îl numesc „maestrul Fournier”. Sigur, nu îl cunosc personal, însă dintotdeauna l-am perceput ca pe mentorul meu.

  Ascultând acordurile armonioase şi elegante ale violoncelului, Hoshino şi-a amintit de copilărie, de vremea când mergea zi de zi la pescuit în râul din apropiere. Pe atunci, nu-mi băteam capul cu nimic, doar îmi vedeam de viaţa mea, se gândi el. Atâta vreme cât trăiam, eram ceva. Pur Şi simplu aşa era. Însă lucrurile s-au schimbat fără să-mi dau seama. Trăind, am ajuns să nu mai fiu nimic. E o chestie foarte ciudată. Oamenii se nasc ca să trăiască, nu?

  Şi totuşi, cu cât trăiesc mai mult, cu atât devin mai gol pe dinăuntru, iar de acum încolo o să devin probabil un om şi mai gol, şi mai lipsit de valoare. Asta nu e bine. Nu e normal să fie aşa. Oare pot face ceva să schimb cursul ăsta al lucrurilor?

  — Auzi, nene! Îl strigă tânărul pe patron, care era la casa de marcat.

  — Cu ce vă pot ajuta?

  — Dacă ai timp şi nu te deranjează, vrei să stai un pic de vorbă cu mine? Aş vrea să ştiu mai multe despre autorul acestei piese, despre Haydn.

  Patronul a venit şi i-a vorbit cu însufleţire despre Haydn şi muzica sa. Era un om destul de rezervat, dar când venea vorba de muzica clasică, se transforma într-un adevărat orator. I-a povestit despre cum Haydn a fost angajat toată viaţa ca muzician în slujba a diferiţi monarhi şi a compus cât i s-a ordonat, cât i s-a cerut, despre ce om realist, prietenos, sincer şi modest era şi despre cum era, în acelaşi timp, o persoană complexă, care purta înăuntrul său un întuneric liniştit.

  — Într-un anumit sens, Haydn a fost un om plin de mister. Nimeni nu ştie cu adevărat cât patos avea în el.

  Având în vedere epoca feudală în care se născuse, a fost nevoit să se învăluie cu măiestrie într-o mantie de supunere şi să afişeze zâmbet şi eleganţă, altfel ar fi fost călcat în picioare. Mulţi oameni îl desconsideră în raport cu Bach sau Mozart, atât în ceea ce priveşte muzica sa, cât şi stilul său de viaţă. Este adevărat că toată viaţa sa a fost inovativ într-o măsură moderată, dar în nici un caz avangardist.

  Dacă asculţi însă cu toată atenţia şi cu toată inima, o să percepi jindul său ascuns după un eu modern. Pulsează mut în muzica sa, ca un ecou îndepărtat, plin de contradicţii.

  Ascultă, de pildă, acest acord. Este liniştit, dar vădeşte un spirit îndârjit şi interiorizat, plin de o curiozitate mlădioasă, tinerească.

  — Ca filmele lui Francois Truffaut.

  — Exact! Exclamă patronul şi fără să se gândească, îl bătu pe Hoshino pe umăr. Este perfect adevărat. Acelaşi lucru răzbate şi în operele lui Truffaut, un spirit îndârjit şi interiorizat, plin de o curiozitate mlădioasă.

  După ce s-a terminat Haydn, tânărul a ascultat din nou Arhiducele în interpretarea trioului Rubinstein, Heifetz şi Feuermann şi s-a cufundat în meditaţie.

  „O să merg cu Nakata cât pot de departe. Cui îi pasă de serviciu?” se hotărî el.

  Capitolul 35

  La ora şapte dimineaţa, când sună telefonul, eu încă dorm.

  Visez că sunt în cotloanele unei peşteri şi caut ceva prin întuneric, aplecat, cu lanterna în mână. La un moment dat aud o voce strigându-mă dinspre intrare. Se aude stins, din depărtare. Răspund printr-un strigăt puternic, cu faţa spre ieşire, dar persoana respectivă nu mă aude. Continuă să mă strige insistent. Mă ridic şi mă îndrept spre ieşire. „Mai aveam puţin şi găseam ce caut”, îmi spun eu, dar în acelaşi timp, în sinea mea mă simt liniştit. În acel moment mă trezesc. Mă